Despre lucrurile mici. De ce sunt importante diacriticele și virgulele?

Pledoarie pentru scrisul corect.

Pe vremea comunismului, circula o glumiță: doamna învățătoare le cere copiilor să scrie o compunere cu titlul „Mama e numai una”. Gigel citește a doua zi la școală compunerea în care spune că mama lui i-a cumpărat portocale și îl trimite la bucătărie să se convingă, iar apoi el se întoarce și strigă: „Mama, e numai una”. Gluma se referea la portocale și la cât de greu era să le găsești pe vremea aia, dar putea fi și o glumă despre rolul virgulei în propoziție. Aici, practic, virgula a transformat semantic un întreg enunț. Din obiect al adulației copilului, probabil cu ocazia zilei de 8 martie, „mama” a devenit vocativ, strigăt de disperare, peretele de dat cu capul pentru toate problemele, căci, nu-i așa, mama le știe pe toate.

Dar lăsând gluma la o parte, lucrurile mici sunt cele care fac adesea diferența. Virgulele pot schimba rolul unor cuvinte, dar nici prea multe virgule nu-s bune. Cea mai cunoscută și cea mai flagrantă eroare este aceea a virgulei plasate insidios între subiect și predicat. Uneori subiectul cară după el mai multe atribute, poate chiar o propoziție atributivă. Dar trebuie avută mare atenție, pentru că, dacă nu e separată clar prin acele virgule întreaga propoziție, subiectul nu are voie să se despartă de predicat prin virgulă. 

Un alt exemplu de lucruri mărunte, dar importante, sunt diacriticele, acele micuțe căciulițe și coifuri cu care acoperim căpșoarele unor i-uri și a-uri și acele virgulițe strecurate sub s-uri și t-uri. Uneori nu ne obosim să le mai desenăm și pe ele. Scriem deseori fără diacritice mesaje pe telefonul mobil, mesaje tastate cu viteză la semafor. Dar scriem din obișnuință fără diacritice și lucruri importante, pompoase prezentări în Power Point pentru colegi sau potențiali clienți, emailuri către diriginta copilului, sau cereri de concediu adresate șefului, sau chiar bilete de amor. 

Cinci litere din alfabet sunt marcate cu trei semne cu scopul de a semnala că sunetul corespunzător este diferit de litera respectivă. Spre exemplu, ce notăm cu litera „a” este sunetul „a”, dar „ă” nu este tot sunetul „a”, ci sunetul „ă”. 

Pentru că altfel, „adrisantul”, cititorul se poate găsi în confuzie, mai ales dacă nu e foarte familiarizat cu terminologia povestită în textul respectiv. Naționalitatea celui despre care ni se povestește e aceea de „român” sau „roman”? „Agata” e verbul tranzitiv „agăța” sinonim cu „a spânzura” sau e piatra semiprețioasă? „Scoala” este pârdalnica de instituție educațională „școală” sau verbul „a scula”, la imperativ eventual, „scoală, leneșule, și mergi la școală!”? 

Veți spune că sunt pricinoasă, că doar și din context și îți poți da seama care din variante este valabilă. Așa e, uneori, contextul ajută. Dar ce te faci când ai forme verbale în care simpla prezență sau absență a diacriticelor schimbă timpul verbului? „Dansa frumos” – când am văzut-o, sau „dansă frumos” – pentru că așa i se ceru, „mânca tot” – de obicei, nu obișnuia să lase nimic în farfurie, sau „mâncă tot” – atunci, în momentul ăla, ca să tragă de timp, știind că este urmărit? 🙂

Ca să nu mai vorbesc de simpla „zgâriere” pe retină a unor forme precum „imi place”, sau „invat”, sau „este cantata” – în acest din urmă caz nici nu mai știi dacă lipsesc niște căciulițe pe litere sau e o „cantată de Bach”, de exemplu. Aceste forme, cum am spus, pur și simplu îmi sar ca iepurii în ochii și mă fac să strâmb din nas. Pe alții poate nu-i deranjează, dar pe mine da.

Din punct de vedere istoric, problema a apărut când au trebuit redate în scris, grafic, sunete acelor cuvinte împrumutate din limbile slave. Iar dacă semnele chirilice redau fiecare câte un sunet, alfabetul latin nu mai era suficient. Dar oricare ar fi motivele de gâlceavă între etimologie și fonetică, cu ortografia nu e de joacă! 

Nici dacă-s prea multe diacritice nu e bine. Să zicem că scrieți un text, din grabă și obișnuință, fără diacritice. Apoi vă întoarceți să-i puneți pârdalnicele de virgulițe, coifuri și căciulițe, dar din exces de zel, acestea ajung să apară și acolo unde nu le e cazul. Se produce efectul invers al celor relatate mai sus, și ajungem să citim cuvinte de neînțeles: șuș, șcriem, acașă, sau chiar confuzii: pături – paturi, sarma – sârmă etc.

Când ești entitate privată – editură, ziar, firmă, orice – poți să scrii cum vrei. E riscul tău să fii sau nu înțeles de publicul căruia i te adresezi. La nivel „oficial” însă, există standardul CU diacritice în texte: autoritățile, instituțiile publice și notarii publici. Imaginați-vă cum ar fi să scrie francezii fără accente? Când în franceză chiar și lipsa unui singur accent poate însemna un alt cuvânt. 

Scrisul este o convenție, sunt doar niște semne investite cu semnificație. Dar odată ce le-am dat această semnificație, haideți să ne asigurăm că o păstrăm. Altfel, riscăm să ratăm scopul pentru care am făcut această convenție: comunicarea. Și ajungem, deci, să nu ne mai înțelegem.

Scrie-mi pe [email protected] și spune-mi ce fel de text ai de scris, de tradus, de corectat. Dacă ai rămas în pană de idei pentru scrisoarea sau lucrarea pe care o scrii, dacă nu știi cum să-ți alcătuiești prezentarea sau CV-ul, sau dacă pur și simplu ai vrea să-și mai arunce cineva un ochi avizat pe „scrierea” ta, ca s-o „perie” de greșeli gramaticale, scrie-mi.