Acrița

– Acriţa!
Aşa mă alinta mamaia: Anca-Ancuţa-Acriţa.
Mă opresc şi mă întorc nedumerită. Ce-o fi uitat? 
Mamaia pregătise niște farfurii cu împărţeală şi mă trimitea cu ele pe la vecine: la tuşa Gherghina, la tuşa Mariţa, la Ionica… Şi la Roiba.
Roiba era o femeie înaltă, foarte înaltă și stătea dreaptă ca un stâlp, cu privirea ageră, peste tot și toate. Zicea mamaia: “Te vede Roiba peste şapte garduri”, şi aşa îi rămăsese porecla, Roiba.
Locuia pe uliţă, dar puteam ajunge la ea pe portiţa din fundul grădinii şi o strigam la gard. Aşa că am luat farfuria de la mamaia, cu lumânarea aprinsă şi apoi stinsă ca să nu mă ard eu, şi am pornit-o pe poteca din grădină.
Poteca aluneca printre rândurile cu răsaduri proaspete de ceapă, usturoi, salată şi morcovi, pe o parte, şi via şi livada de pomi fructiferi, pe cealaltă parte. Eu, printre ele, mergeam săltat spre portiţa grădinii, dar şi cu fereală să nu pierd ceva de pe farfurie.
– Stai, fa!
– Ce e, ce ai uitat?
– Auzi, cum o strigi pe femeia asta la care te duci?
– Păi, cum? Roiba!
– Nuuu, fa!, a făcut mamaia. 
Parcă o văd, parcă îi văd gestul ei când te contrazicea, parcă vroia să dea ceva la o parte, dădea cumva din mână şi din cap în lateral. Un gest fizic, ce putea să înlăture chiar o neplăcere ne-simţită, morală, psihică.
– Păi, cum altfel?
– Tanti Nuţu, aşa să o strigi. Aşa o cheamă.
– Păi şi de ce îi spune Roiba?
– Aşa îi spunem, toată lumea are o poreclă: Bastoana, Botoasa, Birlicioaia, Lupa… Ea e Roiba, dar o cheamă Elena, adică Nuţu, o strigi tanti Nuţu, ai înţeles, fa?
– Da, mamaie.

Este un lucru pe care mi l-am amintit acum, când mă uit la o altă farfurie de ”împărțeală”… Mi-am amintit de ”împărțeala de Paște”, de curtea copilăriei mele la țară. Lucrurile s-au schimbat între timp, bătătura nu mai geme de orătănii şi acareturi pentru creşterea lor şi pentru hrana de iarnă pentru ele… Dar mai e ”împărțeala”.

Leave a comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *