La pas prin cartier (2)

După ce treci de vitrina Tutungeriei, dai de magazinul de stofe și alte materiale. „Firicel” scrie pe firmă. Tejgheaua lungă din lemn, marcată din loc în loc cu cifre, pentru a putea fi folosită și pentru măsurarea materialelor vândute la metru, este impunătoare prin mărime și culoare. Este bej, culoarea lemnului natur, nevopsită, dar atât de ponosită, că te gândești pe bună dreptate că a prins și vremea vânzătorilor particulari, de pe Lipscani. Pe lângă perete se aliniază pânzele, răsucite pe suluri ca niște baloți. Mă încântă culorile și texturile lor. În dreapta este zona de mercerie, aici ai de unde alege lâneturi, mohair, și alte fire de tricotat, dar și papiote, seturi de ace de cusut, andrele, croșete, foarfeci… și tot ce ar mai avea nevoie o femeie pricepută acasă la ea, ca să-și confecționeze haine.

Și de altfel, multe femei își croiesc și cos singure haine, altele tricotează sau croșetează. Nici nu sunt multe variante de haine disponibile prin magazine, iar cele care se găsesc, sunt oricum urâte. Nici n-ai prea multe alternative de petrecere a orelor lungi de iarnă în casă, lângă flacăra anemică a aragazului, seara, când se ia curentul. Și-apoi, e și un motiv de mândrie între colegele de la muncă să se laude cu noile realizări în materie de croitorie sau tricotaje. Toată copilăria port pulovere tricotate de mama, dar chiar și, iarna, pantaloni groși tricotați, pe sub sarafanul uniformei. I-a făcut cu model, doi pe față – doi pe dos, astfel că au un fel de pliuri, numai bune să se prindă zăpada pe ei ciucure.

Vine la rând magazinul de încălțăminte. În dreapta – raionul pentru bărbați, în mijloc – cel pentru copii, iar în stânga – încălțăminte pentru femei. Și bineînțeles, undeva lângă intrare, CASA. Primești un bon scris de mână pe un fel de carnețel, cu indigo, să rămână un exemplar al bonului și în cotor. Cu el mergi și plătești la casă, primești și acolo un bon din casa imensă, metalică, ce ascunde casierul cu totul. Și cu amândouă mergi înapoi să-ți iei de la vânzător ce ai cumpărat, iar el bagă bonurile pe o țepușă, un fel de cui lung, fixat într-o bază de lemn. Mă întreb, la sfârșitul zilei scoate cineva toate bonurile astea și fac inventarul? Sau la sfârșitul lunii, când vedem noi pe ușă o plăcuță de carton pe care scrie Închis pentru inventar?

Odată prind espadrile la magazinul ăsta. Espadrile de pânză, verzulii, cu o baretă mică tot din pânză, care se prinde cu cataramă peste picior, și cu talpă de cauciuc albă. Dar nu știu cum s-a pricopsit magazinul cu un vânzător cu care nu te poți înțelege. O ține una și bună că mai întâi să plătesc la casă, și apoi pot să merg să-mi dea o espadrilă verde să probez. Eu sunt în creștere, nu știu ce număr port exact, de la an la an îmi ia mama încălțăminte tot mai mare, și deja îmi sunt buni pantofii ei.

Mai încolo e frizerie – coafor – centru igiena pentru manichiura doamnelor. Mama nu merge să-și facă acolo manichiura de când s-a ales cu o infecție de toată frumusețea la degete și zice că s-a învățat minte. Și nici pe noi nu ne mai duce acolo la tuns, ne tunde ea acasă, de când, copil mic încă, m-a ciuntit o nepricepută. „Vai, doamnă, ați tuns-o ca pe-un băiețel!”, se lamentează mama la final, iar frizerița răspunde inocentă: „Păi ce, nu e băiat?”, după ce a trecut de câteva ori cu foarfeca pe lângă urechile mele împodobite cu cerceii de aur. Aceiași cercei de aur pe care îi las, mai târziu, când ajung de vârstă preșcolară, în scorbura unui copac din curtea grădiniței, înveliți într-o frunză, încât mama mai are doar un pic și face criză de inimă când îi spun unde-mi sunt cerceii.

Tot „pe mâna dreaptă”, cum zice vecina, imediat după biserică, e un magazin de pâine. Doar aici aduc pâine în formă de covrig, un fel de colac, dar nu rotund complet, ci doar ca o potcoavă. Costă 4 lei. Mai e un și magazin Premial, unde nu vezi decât cutii cu creveți, pe toate rafturile. Vânzătoarea le-a așezat – cumva batjocoritor, mă gândesc acum – în picioare pe toate rafturile, cu fața spre ușă, încât atunci când intri în magazin, fie crezi că ai probleme cu vederea, fie ți se pare totul doar un mare afiș cu cutii de creveți.

La Aprozarul mare de alături se găsesc mereu ceapă și cartofi. Cred că sunt singurele alimente care nu lipsesc niciodată. Dar în cea mai mare parte din an, nici nu e nevoie să intri în magazin. Parcă special ca să-și îmbie clienții, vânzătorii – sau pentru că în magazin oricum nu mai au altceva – ei vând direct la niște tarabe așezate afară, pe trotuar, în fața magazinului. Tasul mare al cântarului – și mâinile pricepute ale vânzătorilor – adună cu frenezie ceapa plină de coji, mai mult coji decât ceapă, cartofii plini de pământ, mai mult pământ decât cartofi, cum constați acasă.

Când se construiesc blocurile de peste drum, la parterul unuia din ele se face tot un aprozar. Iar când vine un întreprinzător să facă aici un butic, după 1990, oamenii din bloc se revoltă, e aprozarul nostru și ne e util, noi nu ne vindem țara! Întreprinzătorul promite să păstreze specificul magazinului, și iată că după ce-l amenajează, vedem aici inele de argint, parfumuri străine, ceasuri, bluze din Turcia și blugi wampum. Numai marfă de aprozar nu, dar nimeni nu se mai revoltă.

Ajung și la cofetăria Iris. Bine împărțită, un raion de bomboane și altul de torturi, pe partea stângă, printre coloanele construcției, un raion de prăjituri în față, chiar în capătul cel mai îndepărtat. Iar la geam, pe toată lungimea vitrinei, multe mese unde poți să savurezi chiar acolo o prăjitură. E obiceiul nostru, la sfârșit de an școlar, să ne oprim aici, cu pachetul de cărți de premiu încă în mână, în uniforme și cu coronițele pe cap, iar mama să ne ofere și ea premiul ei, o prăjitură însiropată și dulce.

Pe colț la piața Iancului este un magazin de jucării, unde stăm de câteva ori la coadă ca să luăm ba un penar chinezesc, ba un joc cu bile transparente colorate, ba o chitară în miniatură sau un pian metalic, colorat, toate de proveniență asiatică. Iar imediat cum o iei la dreapta, pe șoseaua Iancului, vezi un magazin Materna – mama și copilul. E un magazin mare, cu raion de haine, de încălțăminte. Cum intri vezi umerașele cu haine așezate pe niște stative rotunde la înălțime medie. În capăt sunt cabinele de probă și CASA, nelipsita casă.

Nu cumpăr nimic nici azi. Mă întorc din plimbarea prin anii 80. 

(Și mă întreb, ce mi-a venit cu toate astea?! J )