Ploaie de vară

Pe cer s-au adunat nori negri, prevestitori de furtună. În scurt timp, o să vină ploaia. Deja tună și fulgeră. Mamaia adună lucruri împrăștiate prin curte, ușuie găinile să intre în coteț, strigă la mine să strâng rufele de pe sârmă și să le duc în casă. Tataia strânge cu grebla și furca iarba abia cosită. O acoperă cu o prelată încăpătoare și pune câteva greutăți pe margini, să n-o ia vântul.

A început în sfârșit să plouă. În curând o să toarne cu găleata. Dar până atunci, eu și sor-mea ne luăm papucii în brațe, ne uităm una la alta pe pragul casei și, la un semn, o luăm la fugă peste curte. Lipa-lipa, cu picioarele goale, prin iarba udă. Traversăm șanțul săpat prin mijlocul curții, ca să ducă apa spre grădină. Deja prin șanț curge apa în bolboace. Ne repezim pe scara de lemn de la grajdul cu vite, sus, în grajdul cu fân.

– Suiți-vă cu grijă, fa, să nu cădeți!, o mai auzim pe mamaia strigând după noi.

Scara e umedă, jilavă, dar reușim să ajungem sus, și cu papucii în brațe, fără să pățim nimic.

Sus în grajd ne aruncăm în fân. Miroase amețitor! Cum intrăm pe ușa grajdului – de fapt, e impropriu spus „ușa”, pentru că în realitate nu există nicio ușă care să țină fânul închis acolo. Ba chiar și pe lateral e parțial deschis, să circule aerul. Cum intrăm, dăm de fân cosit de tataia cu câteva zile înainte. Nu s-a așezat bine, ci tataia l-a aruncat aici special mai întins, ca să se usuce. Dacă îl prinde ploaia pe miriște, putrezește și nu se mai poate folosi.

Podelele din lemn scârțâie sub picioarele noastre agitate. Ne punem repede papucii de plastic, nu ne place să ne înțepe ceva în talpă. Am pățit-o altădată, ba chiar și pe miriște, ne intrau paie de la fânul cosit sau de la grâu prin găurile papucilor, sau chiar prin talpă.

După ce faci câțiva pași în grajd, dai de un fel de deal din fân, noi așa îl vedem. Ne săpăm o scară pe el, și ne urcăm până sus, în vârful grămezii de fân. Uneori ne agățăm de grinzile de pe tavan, ne legănăm și apoi ne dăm drumul în fân. Tataia nu zice nimic, chiar dacă mai târziu el e cel care vine să strângă fânul pe care l-am prăvălit noi. Mamaia însă mereu strigă la noi:

-Aveți grijă, fa, să nu cădeți dă p-acolo! Să vă mai rupeți ceva!

Dacă e mai puțin fân în grajd, nu ajungem până sus, la leagănul improvizat. Și atunci ne dăm drumul pe fund, ca pe topogan, din vârful grămezii de fân. Alteori, ne așezăm pe burtă pe podeaua din scânduri de lemn. E cald. Căldura de dedesubt, de la vaci și viței, se ridică în grajd. Cred că de aceea se usucă și fânul acolo. Sau poate e din cauza ploii.

Ne punem câte un ochi pe o crăpătură dintre două scânduri inegale și ne uităm la vaci. De fapt, la vacă, pentru că de obicei, mamaia și tataia au doar o vacă, nu au nevoie de mai mult pentru ei, și chiar ca să facă brânză să ne trimită nouă, la București.

Noi ne uităm la vacă prin crăpăturile din scândurile podelei grajdului, luăm câte un fir din fânul din grajd, îl potrivim prin crăpătura dintre scânduri și îl lăsăm să cadă. Pariem între noi dacă va cădea pe vacă sau lângă vacă, în fața ei sau în spatele ei. După ce aruncăm un mănunchi de fire de iarbă, decidem că ajunge, ar putea să le mănânce, nu-i mai trebuie mai multe.

Sub o scândură podeaua grajdului, chiar pe o bârnă din tavanul de dedesubt, și-au făcut cuib niște rândunele. În toate verile acolo a fost cuib de rândunele. Mă întreb uneori dacă aceeași familie de rândunele revine an de an de an la același cuib, sau poate or fi altele. Poate cei în vârstă își caută un cuib mai mic, o garsonieră de cuib, și lasă o pereche mai tânără să le ia locul din grajdul văcuței nostre.

Printre scândurile din grajd ne uităm la ele. Vedem ouăle micuțe, pe care le-au depus acolo, iar rândunica mai iese uneori să mănânce, lăsându-le poate în paza rândunoiului. Apoi ies pui mici din ouă. Le vedem ciocurile mari, în care cer mâncare, iar mama lor le aduce, firimituri, râme. Apoi, spre sfârșitul verii, ies și ei din cuib. Mai întâi fac zboruri scurte, ca să învețe să zboare bine. Ies din grajdul de vite, unde-și au cuibul, și se opresc pe sârma de rufe, întinsă aproape pe toată lungimea curții, de la poarta grădinii și până la stâlpul de electricitate de lângă casă.

N-am văzut rândunelele anul ăsta. Au venit? Nu le știu cuiburile din București. Dar am făcut ieri curat în balconul de sub acoperișul casei noastre. Iar azi am așternut acolo un preș, unul din acelea în dungi, lung, țesut de mamaia și de mine, la războiul de țesut. L-am luat cu mine la oraș, cum iei amintirile și le pui în albumul de familie. Amintirile mele sunt cu dungile preșului, și cu miros de fân, și cu vocea mamaii care ne strigă la masă, după ce se oprește ploaia.

Mă așez desculță pe preș, nu am paie din miriște, care să-mi rănească tălpile. Și ascult răpăitul ploii pe acoperiș. Plouă răcoros, ca-n copilărie. Dacă închid ochii, poate simt și mirosul de fân proaspăt cosit…