Un film alb-negru, sau poate şi verde, sepie-verzuie, foarte vizual şi auditiv, poate şi olfactiv, o tehnică de filmare cu încetinitorul: Coasa care retează iarba… Mirosul înnebunitor, unic, de nedescris al ierbii cosite… Zgomotul pietrei scoase din teaca încinsă la brâu, şi apoi piatra frecată pe tăişul coasei, ridicată cu lama în sus… Din nou hârş… hârş… fără grabă, de la dreapta spre stânga, coasa prin iarbă descrie un arc de cerc de un verde mai deschis.
Eu, copil, admirându-l de la umbră pe tataia în timp ce face această treabă anevoiasă, destinată doar bărbaţilor adevăraţi. El, un tataie înalt, foarte înalt şi suplu, cu părul alb, de când l-am cunoscut deja avea tot părul alb, îmbrăcat în pantaloni şi cămaşă cu mânecă lungă cu mânecile puţin suflecate, lăsând să se vadă pielea bătută de soare şi vânt, de o culoare care aduce cu cireşele negre.
Localizarea în timp: anii 80.
Anii 2000 (chiar și spre finele primului deceniu – L.E.): zgomot de moto-cositoare şi trimmere şi miros de benzină arsă. Bărbaţi şi femei încinşi cu curelele maşinilor de tuns iarba mobile, prin curţi sau pe marginea drumului, răspândind iz de civilizaţie.
Nici nu știu dacă să mă bucur că se “motorizează”, sau să mă întristez la gândul că tot mai multe practici vechi sunt uitate…
(24 iunie 2011)
Leave a Reply