„Strigă-mă pe numele tău”

Haruki Murakami spunea: „If you only read the books that everyone else is reading, you can only think what everyone else is thinking”. 😁

În această idee, tocmai am terminat de citit cartea lui Andre Aciman, „Strigă-mă pe numele tău” – între provocările de la #ReadingIsCool – TheChallange. Și nu pentru că la provocare n-ar fi cărți suficient de… provocatoare, ba dimpotrivă. Dar asta mi-a picat sub ochi la librărie, când am fost să caut cartea anterioară din provocare (#Blândețea, cea cu coperta îndoită… you know…), și nu puteam să cumpăr doar o carte. :))

Revenind la carte. În principal, este vorba despre întâlnirea estivală între doi tineri, dar în același timp, întâlnirea celui mai tânăr dintre ei, Elio, cu propriile trăiri, sentimente, cu sine însuși; auto-descoperirea, creșterea și maturizarea acestui fiu de profesor universitar, atunci când îl cunoaște pe Oliver, îl fac să devină cine doar intuia că este.

Cartea este minunată! Are și o parte mai… tare, așa, în special pentru pudibonzi ☺️. Însă predomină reflecțiile, gândurile analizate, amintirile, nostalgiile… Totul este minuțios dozat, iar așteptarea este construită pas cu pas, nu te lasă să anticipezi nimic. 😉

Înțeleg că s-a făcut și film, cu un scenariu care a câștigat premiile Bafta și Oscar. Filmul este disponibil pe Netflix și o să-l văd cât de curând, pentru că sunt tare curioasă cum au putut să pună în imagini tot ce este atât de „neimaginat” (în afară de imaginile „tari”, care cred că sunt ușor de redat, dar și cele mai puțin interesante, cred).

Câteva cuvinte din carte:

Atunci când se încheie povestea estivală, iar Oliver se întoarce acasă, în SUA, tatăl lui Elio îi dă o lecție de viață – iar nouă, umililor cititori, una de parenting:

„Ascultă-mă. (…) ați avut o prietenie frumoasă. Poate mai mult decât o prietenie. Și te invidiez pentru asta. În locul meu, majoritatea părinților ar spera că toată povestea o să se stingă sau s-ar ruga ca băiatul lor să revină cât mai curând cu picioarele pe pământ. Dar eu nu sunt un astfel de părinte. În locul tău, dacă e durere, poartă-i de grijă, iar dacă există o flacără, nu o stinge cu mucarnița, nu fi brutal cu ea. Înăbușim atât de mult din noi ca să ne vindecăm de lucruri mai repede decât s-ar cuveni, încât până la treizeci de ani ajungem faliți și avem tot mai puțin de oferit de fiecare dată când începem ceva nou. Retragerea în sine poate fi îngrozitoare când ne ține treji noaptea, iar să-i privim pe ceilalți cum ne uită mai repede decât am vrea să fim uitați nu e deloc mai bine. Dar să nu simți nimic pentru ca să nu simți ceva – vai, ce risipă e asta!”

Un moment plin de nostalgie este rezumat prin rândul acesta:

„Timpul ne face sentimentali. Poate că, până la urmă, din cauza timpului suferim noi”.

De remarcat și traducerea din limba engleză realizată de Cristian Ionescu! Și cumva legat de asta, am să las un citat – pe care l-am interpretat în cheie personală – și l-am „mutat” spre preocupări profesionale, în loc de alt fel, cum e în carte. Spun „legat de traducere”, pentru că odată cu lectura acestei cărți (dar și a altora, desigur) mi se explică și întărește și mai tare decizia de a deveni traducător literar adevărat, de a traduce astfel de cărți faine în română. Căci, să fim serioși, ce am tradus până acum (belestrică) a fost așa… un fel de juniorat, o pregătire pentru ce sper să traduc de-acum încolo…

„Dar lucrul ăsta (…) e pur și simplu acolo, ca năluca unui nor de licurici deasupra unui câmp văratic la lăsatul serii, care îți tot spune „Ai fi putut avea asta în loc”. Să te întorci în timp e artificial. Să mergi mai departe e artificial. Să te prefaci că nu vezi, întorcând privirea, e artificial. Să încerci să corectezi tot ce e artificial se dovedește a fi la fel de artificial.”


Posted

in

by

Tags:

Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *