Chelner, vă rog să-mi aduceți cafeaua pe terasă… la primăria din Munchen!

Am băut multe cafele la viața mea. Începând din facultate, când numai licoarea maronie magică m-a ajutat să răzbesc prin examenele grele de la secția de clasice a facultății de limbi străine, trecând apoi prin două sarcini, în care aceeași licoare îmi menținea tensiunea la limite aproape de normale, și până în ziua de azi, când fiecare dimineață începe cu o cafea, care deopotrivă amețește cu miros îmbătător și trezește la viață întreaga casă.

Am băut cafea grecească în peninsula Pelion, reședința de vară a zeilor de pe muntele Olimp, cafea preparată de localnicii zilelor noastre, cu multă pasiune și împletită cu povești din tinerețea lor pe meleagurile centaurilor. Eram chiar lângă Volos, aproape că-l auzeam pe Iason, conducătorul argonauților, pregătind corăbiile pentru a pleca după lâna de aur.

Dar chiar și cafeaua grecească, cu dulcea eu aromă aproape mâloasă de pe fundul micuțelor ceșcuțe, a fost surclasată de o alta. Căci cea mai bună cafea am băut-o… la Munchen.

Plecasem din București într-un fel de city break, ceea ce însemna că eram pe cont propriu două zile, urmând să mă prezint apoi la o conferință de presă, la care participam din partea unei reviste. Până atunci însă, m-am cazat la un hostel, la care am ajuns cu trenul direct din aeroport. Era prima oară în viața mea când stăteam la hostel, aveam emoții, chiar temeri, legat de cum va fi acolo. Auzisem doar povești despre hosteluri, despre faptul că sunt camere comune cu multe paturi și baia pe hol. Dar prețul era de nerefuzat, desigur, nu suporta comparație cu niciun hotel – unde mai pui că acesta era chiar în centru, la o aruncătură de băț, adică doar la distanță de o plimbare pe jos, de primăria din Munchen.

Căci acesta a fost primul meu pospas, în prima dimineață acolo. Am plecat cu arme și bagaje, adică singurul rucsac pe care mi-l luasem la mine, pe principiul Omnia mea mecum porto. Era devreme, nu se deschisese niciun muzeu – căci asta îmi propusesem să fac în cele două zile înaintea conferinței, să vizitez muzeele din Munchen. Althe Pinakothek, Neue Pinakothek… erau doar niște nume ciudate pentru mine, nu aveam încă o imagine a lor. Dar și când, în sfârșit, am avut-o! Toți vechii maeștri, dar și cei ai secolelor mai recente, mi s-au înfățișat în fața ochilor! Mă uitam fascinată la picturile flamande și olandeze, la barocul german sau renașterea italiană, iar apoi la lucrări semnate de Manet și Van Gogh, Cezanne sau Klimt! A fost o experiență uluitoare, ce m-a încărcat de frumos și pur pentru multă, multă vreme!

Dar să nu anticipez; atunci, de dimineață, mai aveam de așteptat ca să se deschidă muzeele. Firește, nu aveam smartphone pe-atunci (acțiunea se petrece în toamna anului 2004), așa că toată cercetarea o făcusem de acasă și o aveam printată pe o foaie de hârtie, pe care o tot consultam: traseu, costul biletelor de transport, orele de program ale muzeelor… etc. Ceea ce nu știusem dinainte era faptul că doar așteptarea aceasta avea să-mi aducă una dintre cele mai interesante experiențe. Sau prima, din acele zile.

M-am înființat la Marienplatz, în Piața Mare a Primăriei din Munchen. Primăria este veche, construită în secolul al XV-lea în stil gotic. Am găsit o cafenea micuță – și foarte cosmopolită, aveam să constat – chiar în fața primăriei, la distanța perfectă pentru a admira întreaga clădire, de o distincție inegalabilă. Se servea cafea și mici produse de patiserie delicioase și pufoase pentru cei care doreau să le savureze în timp ce urmăreau ”parada” personajelor din ceas. Pe coloana principală se află un ceas, pe care, cât am stat acolo, l-am prins ”în acțiune”. Păpușile din ceas se mișcau pe muzică, și toți cei aflați în piață se uitau, cu gurile căscate, cu capul lăsat pe spate, la minune.

Cafeaua, da, să spun ceva și despre cafea. Am comandat o cafea mare, fără arome, cu doar puțin zahăr și un strop de lapte, numai atât cât să îi îndulcească cromatica și din maro închis să devină cafenie. A fost bună. Nu bună, excepțională! Dar în amintirea mea, gustul ei pe papilele mele gustative s-a estompat de mult. În schimb, gustul ei pe papilele memoriei mele este îmbibat cu muzica ceasului din vârful Rathaus-ului munchenez, cu costumele colorate ale păpușilor din ceas. Și mai este îmbibat cu Manet, Van Gogh și ceva Klimt. Este o cafea… colorată, artistică, muncită, ascunsă, regăsită. Totală.

Articol scris pentru Radio România Cultural (în toamna 2018), pentru concursul ”Cea mai bună cafea”. Articolul meu a câștigat premiul constînd într-o ”tratație” de la Delicatese Florescu: cartea autorului Gheorghe Florescu, ”Confesiunile unui cafegiu” cu autograf, o cafea boabe de 1 kg și un ibric de aramă

Cu ocazia vizitei pe care am făcut-o micuțului și cochetului magazin de delicatese din piața Rosetti, am văzut cum se prăjește cafeaua, am făcut cunoștință cu autorul cărții – carte pe care o citesc zilele astea, este extrem de fascinantă! Și cartea, dar și omul! Are atâtea de spus, de arătat, de povestit! Și m-am cam îndrăgostit de magazin și de ideea de cafea proaspătă, cumpărată periodic de la un magazin de delicatese! De cafeaua la ibric eram deja dependentă, iar acum, de cînd îl am pe acesta, el mi-e ”prietenul de dimineață” 🙂