Vocea care omoară și pe dracu
Ciocârlia, așa îi spunea lumea prin sat. Nimeni nu avea o voce așa de frumoasă ca ea. Și cântase pe la câteva nunți deja, la cei nici 16 ani împliniți. De când deschidea gura să cânte, se lăsa liniștea în jur. Te simțeai ca vrăjit. O voce fermecată, asta avea Ileana. Melodicitatea din vocea ei te ridica în slava cerului, simțeai cum te înalți, aproape că puteai să-ți pipăi aripile cu care cântecul te purta în înalt. Începea să cânte, și te amețea, un drog dacă fumai nu erai mai fermecat de-atât.
Ileana s-a născut într-un sat de la poalele munților, pe dealuri, într-o familie de țărani cu încă trei copii, două fete și un băiat. Ileana era cea mai mică dintre ei. Au luat-o la câmp cu ei de când era de-o șchioapă, n-aveau cu cine s-o lase acasă. Toți mergeau la câmp cât era vara de lungă și fiecare muncea după puterile lui, și chiar mai mult decât puteau. Ajungeau pe seară acasă storși de vlagă, abia de mai puteau îmbuca ceva. O ceapă spartă și-o bucată de brânză cu pâine neagră. Nu aveau încotro, trebuiau să muncească vara, dacă voiau să aibă ce să mănânce iarna. Dar pe Ileana nu o puneau la muncă. Încă de când au auzit-o prima oară cântând prin curte, la numai câțiva anișori, părinții ei s-au gândit că nu-i ca ei, că va avea o altă șansă decât ei în viață. Așa că îi protejau mânuțele să nu i le ardă soarele, îi protejau căpșorul bălai cu pălărie, să nu o doară capul. Doar o lăsau la umbra nucului de la capătul ariei de treierat, sau de săpat, să stea cu proviziile, uneori și cu copiii altor vecini de tarlale. Și să cânte.
Ce-i drept, talentul muzical le mai dăduse târcoale, nu era chiar o întâmplare. Marin, tatăl Ilenei, venea dintr-o familie de lăutari. Frații lui au învățat toți să cânte la câte un instrument. Doar el a plecat devreme de-acasă. Tot cu cântecul a fermecat-o și el pe Gicuța și a furat-o de la părinții ei, pe când aceasta avea doar 17 ani. Apoi a venit viața peste ei, copiii, munca câmpului, iar muzica a rămas pe ultimul loc.
Și uite că acum a răsărit din nou muzica în familia lor, din nou se auzeau triluri cu vocea frumoasă a Ilenei, cea cu cosițele de aur. Cu toate că Marin era brunet cu ochii negri și focoși, fata moștenise tenul alb și ochii albaștri ai mamei. Adunase, de altfel, calități de la mai multe rude. S-au aruncat în neam, cum se zicea în sat. Era veselă tot timpul, ca bunica ei, și ochii îi râdeau pe față, iar straiele îi veneau ca turnate, ai fi zis că e vreo prințesă, chiar și în cele mai rupte zdrențe arăta bine.
Mai întâi, prietena ei un pic mai mare, Aurica, a întrebat-o dacă nu vrea să cânte la nunta ei, pentru că lăutarii cu care vorbiseră nu mai aveau solistă, de când solista lor se măritase și se dusese după bărbat în altă parte a țării. Ileana era săritoare, niciodată nu lăsa pe cineva la nevoie. S-a învoit bucuroasă, așa că a doinit și de jale că pleacă mireasa de-acasă de la părinții ei, a horit și de joc pentru nuntași. Toată noaptea a zis din vocea ei încântătoare, care îi bucura pe toți.
Curând după aceea, o altă fată din sat și-a pus pirostriile, iar Ileana a fost din nou chemată să cânte. Lăutarii de la nunta Auricăi au căutat să se afle din nou în sat, și la această nuntă. Le plăcuse fata. Nici n-aveai cum să nu-ți placă, așa de gingașă și feciorelnică, și cu o voce cum nu se mai auzise. Dintre ei, violonistul prinsese drag rău de fată. Viorel îl chema și era un băiat bine clădit, brunet și el, ca tatăl Ilenei. Îi plăcea și fetei de el, dar numai când îi explica cum să cânte o doină sau o horă. Fata prindea repede și se înțelegeau când era vorba de cântece. Dar Viorel se aprindea repede la mânie și din ochi îi scăpărau scântei. Așa că Ileana se și ferea de el ca de dracu, când nu era în toane bune. Ionel în schimb cânta la acordeon. Și el o îndrăgise pe Ileana, iar după fiecare nuntă la care cântau, îi ținea calea fetei. Dar era atât de timid, că nu reușea să-i spună nimic. Se bâlbâia, ochii mari i se înroșeau, și dacă nu-l scotea fata din încurcătură cu un zâmbet, cu o vorbă bună, simțea că leșină de rușine. Și de el îi plăcea fetei, dar numai când izbutea să-i dea la o parte piedica ce parcă-i lua mințile băiatului, ca posedat de drac, și nu mai știa de el.
Într-o zi, la una dintre nunțile unde cântau ei, era invitat din partea miresei o rudă mai îndepărtată. Un impresar din America, un om mai în vârstă, bogat, care-și făcuse o familie pe celălalt mal al oceanului. A auzit-o pe Ileana cântând și imediat s-a gândit că i-ar plăcea ca la localul pe care îl conduce la Los Angeles, musafirii să fie încântați de vocea fetei. Voia s-o angajeze numaidecât, să o ia cu el în America și să-i ofere o viață mai bună decât avea aici, alături de familia ei numeroasă. Au discutat și în zilele următoare despre asta. Marin și Gicuța știuseră tot timpul că fata e diferită, că rostul ei e să încânte lumea, și se obișnuiseră cu plecările ei la nunți. Îi cumpărau sau îi lucra Gicuța costume populare și Marin opinci, și ea pleca să cânte cu lăutarii în sate dimprejur. Dar America nu era chiar ca satele din jur, știau și ei asta, le era greu s-o știe acolo, așa departe.
În cele din urmă s-au învoit. O vor lăsa să plece în America, dar numai după ce se mărită. În felul ăsta, măcar soțul va merge cu ea și va avea grijă de ea pe acele tărâmuri îndepărtate. Și impresarul a fost de acord să îi ia pe amândoi, pe Ileana și pe cel ce și-l va alege ca soț, pe cheltuiala lui.
Au aflat și cei doi amorezi, colegii ei lăutari, Viorel și Ionel. Și fiecare a decis că a venit timpul să o ceară de soție pe Ileana. Dar vezi că ei erau doi, iar ea numai una. Cei doi se știau de mici copii, erau prieteni la cataramă, crescuseră practic împreună. Ca doi draci îngemănați, așa le spunea lumea. Tot timpul împreună, și cu bune, și cu rele. Nici unul nu putea să-și imagineze ca fata să-l aleagă pe celălalt. Dar tot la fel, nici unul nu putea să-și imagineze ca fata să-l lase pe celălalt cu buza umflată. O situație fără ieșire, așa părea. Dar au găsit o soluție.
Pe rând, au venit la fată și la părinții acesteia ca să o ceară de nevastă. Pe rând, au primit răspunsul Ilenei. Fata l-a refuzat pe Viorel, și l-a luat pe Ionel de bărbat. El avea s-o însoțească în America, unde să-și facă o familie împreună, să cânte la localul din Los Angeles, și s-o ducă mai bine decât familiile lor rămase acasă.
A doua zi după nunta Ilenei cu Ionel, după ce aceștia s-au urcat în mașina ce avea să-i ducă la aeroport, și apoi spre noua lor viață, toată lumea din sat a aflat de sinuciderea lui Viorel.
Erau ca doi draci, așa spunea lumea. Unul – prin iuțeala cu care se mânia, celălalt – prin timiditatea care-l paraliza. Ai fi zis că drac mort nu se poate. Dar asta doar până te gândești la arma care poate omorî orice și pe oricine, chiar și pe dracu: mândria. Orgoliul de a fi fost refuzat de fata cu cea mai frumoasă voce din lume a fost tăișul cuțitului cu care cel refuzat și-a pus cu ușurință capăt zilelor.
Disclaimer: am scris acest text ca exercițiu pentru un curs. Acolo nu a fost bun, nu am îndeplinit cerința temei. Dar aici, pe blogul meu, cred că poate să stea. Nu?
