Cântarea României. Jurnal ”din anii ăia”, episodul 2

Acum câțiva ani rula la TV o reclamă la o companie de telefonie mobilă (sincer, chiar nu-mi amintesc la care, chiar de-aș vrea să-i promovez aici). Erau un tânăr și un domn mai vârstnic, o replică cu un fluture și un mesaj despre cât de puțin timp avem, de fapt, ca să ne ascultăm unii pe alții.

Rolul persoanei mai vârstnice era jucat în reclamă de actorul Boris Petrof … Iar despre domnia sa am o altă amintire personală, din şcoala generală. El a fost cel care “ne-a regizat”, ne-a pregătit pentru participarea la Cântarea României cu ”brigada artistică”. Pentru noi era o mândrie să-l avem alături, să ne înveţe să fim mici actori! Am beneficiat, așadar, de ”cursuri de actorie pentru copii”, cum li se spune astăzi. Ne-a întors pe toate părțile, ne-a explicat dicție, ne-a arătat cum să ieșim din rând, cum să intrăm în rol… Totul, pe tema din sceneta noastră.

Pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, ”Cântarea României” era un festival al odelor ridicate partidului şi mândrului conducător, iar brigada artistică era modul în care noi, “elevii silitori” , îi criticam pe colegii care nu învăţau bine şi îi lăudam, în cântec şi joc artistic, pe cei care se purtau conform preceptelor partidului!

De fapt, prima oară am participat eu la o variantă de Cântarea României ca recitator, în clasa I. Îi spunea atunci acelei faze – ”Copiii cântă patria și partidul” (vezi fotografia alăturată, din arhiva personală. Da, Constantin sunt eu). Am participat la ”Cântarea României” și în clasa a II-a, pe Stadionul Național, dar numai ca…”suporter”, în tribune, am agitat stegulețe și floricele în direcția tribunei oficiale, în vreme ce pe teren evoluau colegii mei și multe alte sute de copii, în acte artistice de preamărire a ”patriei, partidului și vajnicului conducător”. Am cântat și în corul școlii, unde doamna profesoară de muzică, la rândul ei, cântăreață în corul Madrigal, ne-a ferit cât a putut de mult de politizare muzicală, dar atunci când participam la ”întreceri muncitorești” între școli, nu aveam încotro, ci învățam ne prezentam la concursurile de ”Cântarea României” cu ode partidului și pentru-al țării președinte.

Ce-mi mai amintesc – și mi-am notat chiar în jurnalul de copil în comunism – este felul în care ne îmbrăcam pentru aceste cântări: toți eram la fel, nu ieșeam în comun prin nimic. Uniformă de pionieri, oricât de frig ar fi fost, nu aveam voie să arătăm nimic altceva decât uniforma perfectă! Ne puneam pe noi ”dresuri de mamă”, invizibile, pentru ca picioarele să nu fie acoperite la vedere decât cu ciorăpeii albi trei-sferturi. Ce dacă sub bluzele albe, împodobite cu cravatele roșii, aveam chiar pulovere? Important era ca ”la vedere” să fim pionieri perfecți, pentru vremurile ”perfecte” pe care le trăiam.