În Creta, în căutarea lui Zeus

Mitologii de azi și de demult

În anul trei (sau poate patru) de facultate, la cursul de lingvistică indo-europeană cu dl prof Dan Slușanschi (Dumnezeu să-l ierte, că nu mai e printre noi), am avut de ales între câteva limbi moarte de mult, una pe care să o studiem și să scriem și o lucrare de semestru. Nu-i vorbă, că nici limbile pe care le studiam ”on a regular basis” la cursuri, adică latina și greaca veche, nu mai mișcau de multicel în front, dar cică ele nu sunt moarte nici azi, căci trăiesc prin urmașele lor, limbile romanice.

Mi-am ales miceniana. Acuma, nu mă întrebați exact cum se spune ”mama” în limba miceniană sau ce am scris în lucrare, că nu mai știu. Ce știu însă, cu ce am rămas după atâția ani, este… o mare dorință de a vedea locurile despre care am povestit în lucrare, ruinele palatului de la Knossos și inscripțiile în Linearul B.

Pentru amatorii de senzații (filologice) tari, aceasta reprezintă o scriere silabică (un silabar), folosită pentru a scrie în greaca miceniană, cea mai timpuriu atestată formă a limbii grecești. Greaca veche, adică, nu cea care se vorbește azi în Grecia (și care e doar o urmașă, dar după mii de ani, cu mii și mii de influențe între timp).

Minoenii au fost prima civilizație europeană (așa am învățat eu la cursul de limbi indo-europene). Numele lor vine de la Minos, regele mitic al regiunii Knossos (astăzi Heraklion). 

Ei bine, legenda spune că în plină vară a lui 2019, la nici… 25 de ani de la studiul teoretic de pe băncile Universității – dar ce mai e un sfert de veac, când aceste relicve au rezistat mii de ani ca să ajungă până la noi?! -, s-au aliniat astrele și am ajuns să-mi fac selfie în curte la Palatul Knossos. Pe o căldură infernală, căci am băut vreo 3 sticle de apă doar de la coada la casa de bilete și până la primele statui, într-un puhoi de lume care mai de care – sunt japonezii ăștia ceva de speriat, cum vor ei să vadă tot, să fotografieze tot!. Dar nimic nu mai conta, abia dacă am înregistrat cu epiderma, căldura, și cu coada ochiului, aglomerația, că în rest, n-am văzut și n-am auzit nimic în jur. Eu îmi vedeam nestingherită de plimbarea printre ruine, de admirat grena-ul inconfundabil de Knossos – replică la albastrul de Voroneț sau… nu știu, puneți voi alt clișeu. 

Când mi-a fost însă clar că alea câteva pietre și-o pictură, reconstituită și ea, reprezintă tot ce mai păstrează Knossosul după atâtea mii de ani, am pornit să vizităm și Muzeul din Heraklion, unde se află de fapt adăpostit tot ce s-a găsit la Knossos. Dar mai mult, aici se găsesc și lucruri care deja luaseră drumul Egiptului atunci, hăt, în antichitate. Acolo am dat, printre altele, și de celebra plăcuță în Linear B. Și m-am încărcat de istorie antică pentru mult timp!

O altă legendă, de data asta, din mitologia greacă ”as we know it”, spune că Zeus s-a născut în insula Creta. Aici se zice că și-a găsit adăpost, cu ajutorul bunicii Gaia, mama lui Zeus, zeița Rea, de teama soțului ei, Cronos, care-și înghițea copiii.

Am pornit și noi, în această vară, în căutarea lui Zeus în Creta.

Zeus, numit în greaca veche Ζεύς și în greaca modernă Δίας, este “Tatăl zeilor și oamenilor” și conducătorul zeilor de pe Muntele Olimp. El este zeul cerului și fulgerelor în mitologia greacă. 

Tot din mitologia greacă aflăm că Zeus făcea parte din prima generație divină. Era cel mai mic dintre fiii lui Cronos și ai Rheei. Rhea, ca să-l scape de urgia soțului său, care-și înghițea rând pe rând copiii de îndată ce se nășteau, i-a oferit soțului ei o piatră în locul pruncului. Rhea l-a născut și ascuns pe Zeus într-o peșteră din Insula cea Mare, cum este numită insula Creta. Aici a fost îngrijit și hrănit cu lapte de la capra Amaltheia. 

Cred că așa se explică numărul foarte mare de capre existente pe insula Creta, și în Grecia, în general: sunt urmașele Amaltheiei. :))

Am debarcat în Creta, în căutarea lui Zeus, după jumătatea verii, în plină căldură elenă. Ne-au întâmpinat câmpii uscate și creste de munți pleșuvi. Am aterizat la Chania, aeroportul al doilea ca mărime din Creta, iar de acolo, cu mașinile închiriate, am mers la Kissamos. Am ales locul acesta pentru că zona de nord vest și vest este mai verde (începând de la Rethymno către Chania și Kisamoss), în vreme ce partea cealaltă a insulei Creta, la nord-est și est este mai aridă (Heraklion, Hersonissos, Agios Nikolaos). Iar partea de sud a insulei este stâncoasă și nu are șosea, nu poți face ocolul complet al insulei cu mașina, dacă ți-ai propune asta.

Din punct de vedere administrativ, insula Creta e împărțită în 4 prefecturi: 1. Chania – vestul insulei, 2. Rethymnon – centru-vest, 3. Heraklion – centru-est și 4. Lassithi la est.

L-am căutat pe Zeus pe plaja Elafonissi, aflată în sud-vestul insulei, acea plajă vestită în întreaga lume pentru nisipul roz. Valurile se sparg la mal, lăsând în urmă o spumă roz. Copiii construiesc castele roz din nisip, iar locul e înțesat de oameni. Am găsit o mulțime de turiști, toți aflaseră de frumusețea acestui colț de rai și vroiau să o admire, dar niciunul din ei nu era de viță zeiească, erau doar oameni din toată lumea. 

Doar un grec amuzant, la taverna cu panoramă asupra întregului Elafonissi, ne-a trimis la altă plajă din apropiere, nu la fel de aglomerată, dar poate la fel de frumoasă, în felul ei: Kedrodasos. Plaja este de fapt într-o pădure de cedri, nisip și umbră naturală, nisip până în ochiurile de apă ale mării, ce poți să-ți dorești mai mult? Am scotocit chiar și-n corturile hipsterilor de pe plajă, dar nimeni n-a știut să ne spună unde-ar putea fi Zeus.

Fugind să ne adăpostim de furia vânturilor, într-altă zi am mers în nord-vestul insulei, la Falassarna. Coborând spre mare pe șosea, se deschide privirii o plajă uriașă, aproape că n-o poți cuprinde cu privirea. Într-adevăr, aici vântul a fost mai blând cu noi, nu mai bătea dinspre mare. În schimb, bătea dinspre uscat, biciuind turiștii întinși la băi de soare, cu un blând masaj… cu nisip. Nici aici n-am dat de Zeus, întins pe șezlong la soare.

Când deschizi ghidul turistic la insula Creta, te întâmpină aproape mereu fotografii ale celebrei lagune Balos, probabil cea mai fotografiată plajă din Creta. Aflasem că poți ajunge la ea pe două căi: fie cu mașina pe un drum neasfaltat, apoi lași mașina și cobori spre mare, dar merită peisajul – spune lumea. Noi nu știm cum e peisajul de sus, pentru că l-am văzut pe cel de pe a doua cale: cu vaporașul, dinspre mare! Am luat bilete și ne-am îmbarcat în portul Kissamos, vaporașul care oferea și mâncare și băutură a acostat mai întâi în frumoasa insulă nelocuită Gramvousa. Aici am vizitat ruinele bine păstrate ale unei cetăți medievale, am făcut o baie în mare și apoi vaporașul ne-a dus la Balos. O plajă minunată, ca o limbă de nisip dinspre uscat până la insula Balos, unde poți ajunge mergând, parcă, pe apele turcoaz, căci deși ești departe de mal, apa e foarte mică. Iar nisipul e și aici tot roz. Prințul Charles și prințesa Diana obișnuiau să petreacă mult timp la Balos. Dar nici ei, nici noi, nu l-am aflat aici pe Zeus.

La Matala Beach mirosea a flower power, a Woodstock și-a Reggae. Un peisaj impregnat de happy-hippie shake, la tot pasul. Vânturile care bat aici foarte des sunt responsabile de valurile mari, care uneori chiar te împiedică să poți face baie. Pentru aceste situații, dar nu numai, există niște grote pe malul vestic. Scobite în malul înalt din pământ moale, acestea au servit ca mormite în era romană și creștină. Hipioților din anii 60-70 le-au plăcut aceste grote. Printre celebritățile care au poposit la Matala se numără Bob Dylan, Janis Joplin și Joan Baez. Dar nici urmă de Zeus.

Plaja Stavros, aflată în apropiere de Chania, este locul unde s-a filmat Zorba Grecul. Cum am pus piciorul acolo mi-a răsunat în urechi muzica de sirtaki și parcă-l și vedeam pe Anthony Quinn dansând acolo, în 1964. Între timp, atrași de legenda locului, turiștii au umplut plaja de la poalele muntelui în formă de cocoașe de cămilă. Doar Zeus nu se afla aici. 

O zi întreagă ne-a luat aventura ”Samaria Gorge”. Acesta este un defileu lung de 18 km, care traversează efectiv insula de la nord la sud, din care 13 km prin Parcul Național Samaria, și încă 3 km se tot coboară, până la mare. Zona a devenit parc național în 1962, în special pentru specia de capre Kri-Kri (capre sălbatice cretane), precum și multe flori și păsări unice în lume.

Am fotografiat câteva capre Kri-Kri în drumul nostru, precum și vechiul sat Samaria, aflat chair la mijlocul defileiului, la altitudinea de 300 m. Când acesta a devenit Parc Național, în 1962, oamenii au fost strămutați de aici.
Samaria Gorge este cel mai lung și cel mai cunoscut defileu din Europa, constituind pentru mulți turiști motivul pentru care vin în Creta. Constă într-o coborâre de la 1200 m altitudine, de pe platoul munților Omalos, spre plaja Agia Roumeli. Defileul este creat de un mic râu între munții albi (Lefka Ori) și Munții Volakias. Mai sunt și alte gorge, perpendiculare pe Samaria, dar necesită echipament special. La o oră de sat este râuleț cu niște poduri de lemn peste el. După încă o oră de mers dăm de Portes (porți), un pasaj îngust printre 2 stânci verticale, iar apoi, tot coborând, dăm de satul Agia Roumeli, abandonat în anii 1900 din cauza unei inundații puternice. Din Agia Roumeli poți ajunge cu barca în cel mai apropiat sat, Hora Sfakion, și de acolo cu un autobuz înapoi la Chania. Este un traseu foarte aglomerat – poate primi și 3000 de turiști pe zi!

În afară de plaje, am vizitat orașele Chania, Rethymno, Heraklion și Agios Nikolaos. În Chania ne-am preumblat pe străduțe întortocheate, ca un labirint. În Rethymno am respirat influență turcească (otomană), iar Agion Nikolaos se laudă cu mănăstirea cu același nume. În apropiere de Heraklion am vizitat, cum am spus, palatul Knossos, leagănul civilizației minoice, iar în oraș am fost la muzeul de arheologie să vedem obiectele impresionante găsite de arheologi în acest palat. Dar Zeus, deși prezent în conștiința tuturor, nu se plimba pe străzi citadine.

Legendele Olimpului numesc insula Creta ”insula cea mare”. Și, la fel ca în legende, ghidurile turistice spun același lucru, la unison: “Creta e maaaare” 🙂 Are cam 300 km de la est la vest, și este foarte bogată în atracții. Un singur sejur nu este suficient ca sa poți vizita întreaga insula. De altfel, noi nu l-am găsit pe Zeus în concediul din vara 2019. Mai venim să-l căutăm, dar îl mai căutăm și prin alte insule grecești, și în alți ani.