Am fost la şcoală, la serbarea de premiere. Am luat premiul I şi o tresă galbenă. Apoi, ca în fiecare an, am fost la cofetăria Iris şi am mâncat o prăjitură. După-amiază am ieşit afară şi ne-am jucat cu L. şi V.
Dacă n-ai trăit ”în anii ăia” nu înțelegi ce e cu serbarea, cu tresa galbenă…
Am găsit aceste rânduri, dar şi altele, câteva pagini bune, actually, scrise de mână, manu propria, într-o agendă prin casă şi m-a apucat nostalgia. Și cum tot se apropie 30 de ani de când ”anii ăștia” au devenit ”anii ăia ai comunismului”, m-am gândit să demarez un serial de ”amintiri din anii ăia”, așa cum îmi amintesc eu lucrurile, din experiența personală.
Mai ştiţi cum era la festivităţile de premiere? Nu s-au schimbat prea mult lucrurile nici azi. Dar atunci, se făcea un “careu” – adică o adunare “offline” (iar nu grup online, pe vreo rețea de socializare), de copii, părinţi şi corpul profesoral, în curtea şcolii, după nişte coordonate bine stabilite, în principiu, în ordinea claselor. Și se ofereau premiile, care constau de obicei în 2-3 cărți, alege cu grijă de doamna învățătoare, iar mai apoi de dirigintele clasei.
Vă mai amintiți ”tresele”? Erau trese galbene şi albastre și le purtam la costumul de pionier, prinse de epolet. Dacă-mi amintesc bine, puteai primi maxim una pe an şcolar, în funcţie de performanţele şcolare, cea albastră fiind inferioară, în rang, celei galbene. Tresele erau altceva decât şnururile – acelea se ofereau în cadrul altui tip de careu, când se alegeau comandanţii de grupe – care primeau şnururi galbene, cei de detaşament (adică de clasă, clasa era un detaşament de pionieri, să ne-nţelegem) – care primea şnur roşu, şi cei de unitate (adică şcoală) – căruia îi revenea un şnur de culoare albastră.
Tradiția în familia noastră era ca mama să ne scoată la cofetărie, după festivitatea de premiere, ca pe un premiu al ei, personal, pentru că învăţasem bine şi în acel an şcolar. Un cadou pe care îl apreciam mai mult decât zecile de jucării, cu sau fără ocazie, pe care astăzi le oferim copiilor noștri – sau poate ni le oferim, ca pe o compensare a frustrării propriei copilării, sau ca pe o justificare a timpului redus pe care apucăm să-l petrecem cu ei.
La cofetărie… Îmi amintesc până şi poziţionarea meselor pe partea dreaptă, la geam, iar pe stânga, separate de stâlpii construcţiei, tejghelele în spatele cărora se găsea câte o vânzătoare acră (de ce erau oare acre, când vindeau produse atât de dulci?), împărţirea pe raioane: raionul de bomboane, cel de prăjituri făcute în laborator, cel care vindea pateuri şi foietaje, şi în spate de tot cel pentru torturi. Cofetăria copilăriei mele, Iris, nu mai există azi. În locul ei, spaţiul a găzduit, de-a lungul acestor 30 de ani din 1989 încoace, o serie de variante comerciale. O vreme a mai fost cofetărie, dar năpădită din ce în ce mai mult de semne ale occidentalizării. Apoi spațiul a fost împărțit în două, un supermarket înghesuit şi o bancă. După aceea au urmat alte împărțiri, s-au succesat alte magazine acolo… Ce a rămas neschimbat este doar gustul amandinelor pe papilele mele gustative, ori de câte ori trec pe acolo.
Şi joaca de după-amiază în spatele blocului, cu cele două vecine de vârsta noastră… Am socotit anii: în iunie 1988, data de când datează aceste rânduri scrise de mine, terminam clasa a VI-a. Și ieşeam la joacă în spatele blocului – nu cum fac copiii de acum! Întindeam o păturică pe care desfăşuram un adevărat spectacol de jocuri de rol – de cele mai multe ori de tip “casnic”: cu crăticioare, linguriţe şi farfurioare din plastic românesc, nu chinezesc, sau ne dădeam mici mămici, îmbrăcând şi dezbrăcând nişte păpuşi crăcănate şi grăsune (nu Barbie-ile ireal de slăbănoage ale copilelor din ziua de azi) cu haine de cele mai multe ori confecţionate de noi sau de mama.
