La Paris, altfel. Sau ce nu citești în prospectele medicamentelor

S-a scris și am citit mult zilele astea pe tema depresiei și anxietății – din păcate, și îmi pare extrem de rău că s-a întâmplat așa cu fata asta minunată, cu jurnalista Iulia Marin. Îmi pare rău că se întâmplă cu toți cei care suferă – și mi-am amintit de Andrei Gheorghe, de Mădălina Manole, de oameni mai puțin cunoscuți public, îmi pare rău să văd că atât de multă lume suferă de o formă sau alta în care mintea face ce vrea cu ei, ca să spun așa 🙁 Cucerim atât de multe locuri noi, omenirea, am ajuns în spațiu, și nu ne putem stăpâni mintea 🙁 Pentru că e cea mai mare terra incognita.

Am citit despre atât de multă lume, că nu cred că mai miră nimeni dacă spun că și eu… Nu, nu cred că sufăr de depresie, dar ceva-ceva, un fond depresiv, episoade de tristețe, anxietate…

Să (vă) povestesc cum am ajuns la concluzia asta, poveste recentă.

Între 8 aprilie (când am share-uit ceva pe facebook) și Paște (când am share-uit altceva, dar cu specific pascalo-artistic), nu am postat nimic pe rețelele de socializare. Nu postez eu prea mult de fel, dar, com’on, am fost o săptămână la Paris! Chiar nu aveam ce să spun sau să arăt? Măcar o poză! Nu cu mine neapărat, dar cu Parisul, cu un muzeu, cu o piatră, cu o floare… ceva?!

Însă am tăcut mâlc pentru că… nu mi-a fost bine, nu am vrut să vorbesc cu nimeni, să văd pe nimeni. Am tras de mine să profit să sunt acolo, să văd tot ce pot, să fac poze, pentru că aveam speranța că o să-mi revin și o să mă bucur mai târziu de tot ce înregistrez atunci.

La întoarcere am fost la medicul neurolog la control, după tratamentul pentru problemele cu spatele – făcusem un RMN de coloană cu vreo săptămână înainte de vacanță și după alte săptămâni de dureri de spate, RMN care nu arăta deloc bine. Nu știam nici dacă o să scap de operație, așa că am plecat cu tratament la mine, început chiar cu câteva zile înainte de plecare și aveam să iau doar în primele 2-3 zile acolo. Cortizol, miorelaxant, și alte prostii pe care în mod normal nu vrei să le iei în vacanță, pentru că înseamnă să mănânci fără sare și să bei fără alcool, să încerci să ai o perioadă echilibrată, ceea ce în vacanță e mai greu, mai ales când ți-ai propus să vizitezi – în sfârșit! – Parisul la care visai de mult, cu o listă întreagă de lucruri de văzut acolo și zeci de mii de pași de făcut (vreo 20.000 pe zi am făcut totuși, chiar dacă m-am simțit rău, cred că mergeam teleghidată)! Dar nici cu durerea aia nu mai puteam nici să trăiesc, nu mai zic să vizitez ceva, așa că am luat tratamentul.

De o serie de efecte adverse posibile, eram conștientă dinainte și luam diverse protecții – de stomac, mâncat fără sare, nebăut alcool, știam că o să-mi crească tensiunea, dar eu sunt hipotensivă, așa că nu mă speriasem, eram optimistă, nu mă așteptam la lucruri prea rele, mereu te gândești, n-o fi chiar așa de rău ca-n prospecte, unele persoane au unele efecte, altele, pe altele. Dar nimeni pe toate. Și în afară de amețeală, gust metalic și roșeață de la tensiune, dar suportabile toate, era bine, măcar nu mă mai durea spatele!

Altă serie de efecte adverse, însă, au fost de natură și fizică, dar și… psihică – insomnii (dormeam 3-4 ore pe noapte), alternate cu somnolență (îmi venea să dorm prin metrouri), mă trezeam noaptea cu puls 130 brusc, aveam o pâclă neagră pe ochi aproape tot timpul, parcă eram într-un fel de culoar spre ceva necunoscut, câteva zile am avut un fel de „dureri fantomă” – carnea mi se descărna de pe oase, în spate îmi crescuse ceva, ca o cocoașă pe care nu puteam să o car, eram țintuită de pat cu niște piroane, pe sub piele îmi „umblau” niște furnici (evident, inexistente toate astea decât în mintea mea), permanent o senzație de singurătate, de înstrăinare (deși nu eram aproape niciodată complet singură fizic, eram în vacanță cu familia), senzația că nu mă înțelege nimeni, o îngrozitoare senzație de rău, de prăbușire, că o să mor, și în plus, acceptarea că aia e, o să mor, ba chiar voiam să mor acolo, și „glumeam” cu soțul (care s-a speriat, firește, de ce-i spuneam eu) să nu mă repatrieze, ca să aibă motiv să vină să mă viziteze la mormânt la Paris, ce „nebunie”, eu și Jim Morrison! 

Însă toate astea „în capul meu” au început DUPĂ ce am terminat tratamentul, nu aveam ce să mai „opresc administrarea la apariția unor simptome nedorite sau neplăcute”, cum scria în prospect. Nu mai luam deja de 2-3 zile nimic, și tot simțeam că mă preling pe lângă zidurile muzeelor și că mă scufund în asfalt, parcă eram în sevraj!

Acum două zile, în cabinet, când i-am povestit medicului, mi-a spus: Bine, dar acestea apar doar când există un fond, o predispoziție depresivă. I-am răspuns că ei, daaaa, sunt mai anxioasă de felul meu (dar glumind, știi? ca și cum e doar o glumă de familie, „mami își face mereu griji degeaba”), mă îngrijorez poate mai mult decât alte persoane, îmi fac tot felul de „dar dacă…”-uri, dar nu mereu, am și perioade (multe și dese) în care mă relaxez fără să-mi bat capul că ar deranja pe cineva asta, pot să citesc o carte într-un weekend, chiar dacă plânge coșul de rufe sau praful de pe rafturi.

Și altceva? Și uneori mă simt singură, dar nah, chiar sunt singură, lucrez singură acasă, când soțul e la serviciu și fetele la școală. Sau alteori mi se pare că eu duc tot greul în cârcă, dar poate că de fapt îmi iau eu prea multe de făcut, nu știu să spun nu. Sau poate că uneori îmi caut singurătatea, nici nu salut cunoscuții pe stradă, mă ascund de ei, simt că nu m-ar înțelege. 

Și cum mai simțiți? Ei, lăsați, unde vreți să ajungeți? Nu am depresie, sunt bine, toți oamenii trec uneori prin perioade mai negre. Da, așa e, toți avem perioade mai bune și mai puțin bune, dar, din ce-mi spuneți, asta e o predispoziție, ăsta e un fond preexistent depresiv care ar trebui investigat. (Lasă că imediat m-am întrebat, și de ce nu m-ați întrebat asta înainte de tratament?! că vă spuneam și poate evitam o criză de pâclă neagră pe ochi în frumosul Paris!)

Deci, iaca, am spus: cică aș avea o predispoziție anxioaso-depresivă. Cel puțin, asta rezultă din aceste manifestări secundare, după medicul care îmi dăduse tratament pentru spate. 

Că asta e o altă discuție – reacțiile adverse ale medicamentelor. În secolul XXI, pe mine mă uimește cum se dau medicamentele astea alegându-se să se creadă orbește în efectul dorit, și ignorându-se tot restul! Cum nu se face un istoric sumar, o analiză a persoanei. Cum încă se tratează boala, nu omul!

Sincer, dacă aș fi știu înainte de tratament ce știu acum, dacă aș fi știut că o să mă arunce în cele mai negre gânduri ale mele (pe care, încă o dată zic, le mai simt uneori și fără vreun efect al medicamentelor, mă mai trezesc plângând din senin, doar așa, le știu, le simt, dar rar și știu că o să treacă), cred că refuzam tratamentul ăsta! Așa cum am refuzat prima opțiune a medicului, Diclofenacul, la care știam deja că sunt alergică, descoperisem tot pe pielea mea, când mi-a fost administrat, în maternitate, pentru o durere similară de spate. Durerea a trecut, reacția alergică a adunat toți medicii pe tură a doua zi să mă vadă, că nu mai văzuseră ceva atât de agresiv!

Colac peste pupăză, am făcut și o laringită cu pierdere totală a vocii, iar medicul ORL-ist care m-a văzut mi-a zis: v-ar merge niște Dexametaxonă la laringita asta! Ironic, nu? Tocmai terminasem 10 zile de Dexametazonă!, cu efecte dezastruoase, ce-ar mai fi s-o iau de la capăt?? :))) Mrr!

Dar acum sunt bine și mă mir și eu ce-am avut! Și da, am și poze cu Parisul 🙂 Chiar glumeam înainte de plecare: „Ce n-a văzut până acum Parisul?” – „Pe noi!” Am poze frumoase, și o să postez, chiar dacă eu sunt roșie la față de tensiune, cu ochii galbeni și umflată de la pastile :)) O vacanță de neuitat, gen :))


Categories:

Tags:


Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *