Minciunile adulților – „bucuria” copiilor

Am văzut că a mai apărut un serial pe Netflix după o carte a Elenei Ferrante. Și, fidelă principiului potrivit căruia nu văd filmul înainte să citesc cartea, dacă se poate, mai ales că aveam deja cartea, m-am pus pe treabă.

Am citit cartea în versiunea în limba engleză, așa că nu am ce să spun despre traducerea în română. Conținutul ei însă… pff, am mixted feelings. Pe de o parte, este cumva aceeași Elena Ferrante din Tetralogie, te ține cu sufletul la gură, te face să dai pagină după pagină. Pe mine m-a ținut ore târzii (sau ore mici) din noapte cu telefonul în față – pentru că am cartea într-un format (ePub) pe care nu-l puteam citi decât pe telefon, în aplicația Books (n-am să mai repet prea curând experiența din motive de neplăceri, chiar suferințe, ale ochilor mei și-așa destul de încercați în lucrul cu cărțile electronice!).

Cartea, ziceam, păstrează ritmul din mai vechile ei cărți, e la fel de… catchy. Dar mai păstrează și aceleași tipologii umane. Găsim fata deșteaptă, care – cum zicea odată cineva, „unde e multă minte, e și multă prostie”, căci face o mulțime de alegeri „nefericite” de-a lungul celor 3-4 ani povestiți aici. Avem familia de intelectuali care se iubesc nestrămutat, până se „strică”, căci el avea o relație clandestină de, nici mai mult nici mai puțin decât 15 ani! Personal, mi se pare că autoarea trece prea repede peste faptul că vreme de 15 ani mari și lați, soția nu a avut nici cea mai mică bănuială că soțul o înșeală… cu prietena ei bună!

Avem băieții răi din Napoli, cu dialectul lor cu tot, cu felul lor de a vedea lumea, cu totul diferit de al celorlalți. Pentru ei, totul se rezolvă – sau s-ar putea rezolva – cu forța pumnului, le sare muștarul una-două, îi disprețuiesc pe intelectuali, și chiar pe cei care încearcă să-și depășească cât de cât condiția, plecând cumva, „în sus”, spre mai bine. În lipsa unei imagini reale a locurilor – căci nu am fost la Napoli nici măcar acum, darămite la timpurile în care are loc acțiunea din carte, – imaginea mea este că partea asta din Napoli mai… sălbatică, este cumva localizată și fizic un pic mai jos față de zona nouă, modernă, intelectuală; mai la vale, trebuie să urci pe deal în sus, dar acest urcuș este în același timp și simbolic, „urci” și în intelect, lași jos, în urmă, fostul statut și îți depășești condiția.

Avem povești cu minciuni grele, adevăruri întortocheate și la fel de grele – dacă nu chiar, mai grele. Parcă toți sunt deciși să spună lucrurile doar pe ocolite, să nu le dezvăluie decât pe jumătate, sau chiar deloc. Toate trec dintr-o minciună în alta, ca un bulgăre de zăpadă: de la mama „prinsă” de fată cu piciorul pe sub masă, între picioarele unui prieten de familie, la tatăl care o înșeală pe mamă, dar se află abia după 15 ani – și dacă nu mi-a scăpat cumva acest amănunt, nu știm cum de a ieșit abia acum la iveală, de ce, cine a provocat mărturisirea. Sau poate nu toate sunt minciuni, dar autoarea a ales să ne prezinte doar aceste aspecte – ca într-un fel de joc, sau exercițiu scriitoricesc. [LE: ba da, îmi scăpase amănuntul, dar e așa cum bănuiam, deși poate nu e foarte clar în carte, dar în mini-serialul de pe Netflix este clar: mătușa se răzbună pentru trădarea din urmă cu 20 de ani și aruncă totul în aer.]

Avem de toate – și nu neapărat lucruri noi, dacă ai mai citit Ferrante.

Așa că am ales – sau n-am prea avut de ales altfel decât – să citesc cartea în cheie… parentală. Ce să fac, defect de… mamă cu preocupări psihologico-adolescentine: mă „activez” imediat cum prind o carte în care o adolescentă, sau mai multe, își analizează în amănunt gândurile, faptele, acțiunile. Sau chiar își justifică alegerile vestimentare – Giovanna poartă o perioadă fuste scurte, pentru că se crede ne-demnă de nimic altceva decât de renumele de fată-femeie ușuratică, alteori se îmbracă în haine lălâi, negre, ca să-și ascundă feminitatea, se crede urâtă pe dinăuntru și pe dinafară.

Și de data asta, ca și în alte cazuri, citind, am „redus” cartea la dimensiunea personajului ei principal: o adolescentă, de 12 ani la începutul cărții, 16 spre final, născută din iubire, într-o familie iubitoare de intelectuali, află de jumătăți de adevăruri și minciuni despre o mătușă „rea”, din răul Napoli „de jos”, și decide mai întâi să o cunoască, apoi să o includă în viața ei. La început, doar ca să le facă în ciudă părinților, care i-au ascuns această rudă, și mai apoi e cumva atrasă, parcă vrăjită, de ea. O urăște și-o iubește deopotrivă.

De altfel, cam așa am simțit și eu, aproape pe tot parcursul cărții, referitor la personajul principal, adolescenta: că o iubesc, că trebuie s-o fac cumva să înțeleagă că nu e urâtă, că frumusețea nu se „ia” după genetică, după vreo moștenire a unei mătuși răutăcioase, proaste și urâte! Iar alteori detestam alegerile ei, detestam minciuna și ipocrizia cu care se înconjurase, în venea să-i urlu să aibă mai multă încredere în ea însăși și în părinții ei! Când îi înțelegem alegerile, amintindu-mi de propria adolescență, de propriile mele alegeri – îmi plăcea să stau singură mult timp, să ascult muzică -, când simțeam că e prea mult, că autoarea parcă ne încearcă limitele, de cititori – cât mai putem suporta să citim despre auto-distrugerea fetei?

Un alt lucru care mi s-a lipit de retină în cursul lecturii este brățara – brățara asta e un leitmotiv, este pretextul și cauza pentru care se întâmplă lucruri în viața personajelor. Cu ea încep turbulațiile, circulă de pe o încheietură de mână pe alta, dintr-un buzunar în altul, traversează și punctează toate momentele importante, ca un fir roșu, pentru a încheia apoi, ca un punct, aventurile și cartea.

Una peste alta, această carte a Elenei Ferrante merită citită, iar eu sunt tare curioasă ce-au făcut cu serialul! Sper să fie cel puțin la fel de bun ca cel făcut după Tetralogie! Acolo mi s-a părut în special distribuția excelentă! Nici n-aș fi putut să mă gândesc la actori mai potriviți rolurilor!