My #ReadingIsCool, 2020

Hai să trecem peste cum a fost anul ăsta… sau de fapt, să nu trecem. Anul ăsta a adus multora mai mult timp pentru citit. Și eu am citit mult anul ăsta. Bine, eu cred că citesc ceva – mult, puțin, nu știu – și fără pandemii, dar poate că totuși am citit mai mult anul ăsta.

Despre inițiativa Livianei Tane cu #Reading Is Cool nu știu dacă știți – ea și-a propus să demonstreze că lumea totuși citește, nu e chiar așa cum se spune, că nu mai citește nimeni. Și a pornit o provocare la citit. Fiecare ediție de concurs durează 5 luni, în care ea anunță pe 1 și pe 15 ale lunii o carte, în cele două săptămâni trebuie să o citești și să anunți asta, postând pe grupul omonim un citat și 3 argumente pentru care l-ai ales. (Întreg regulamentul îl găsiți pe site-ul editurii The Writing Journey, a Livianei Tane).

Și m-am gândit să postez și eu aici, la mine în ogradă, cele 10 cărți și citate alese de mine pentru această ediție a provocării, ce am notat eu, la acel moment, despre fiecare dintre cele 10 cărți. Mai apoi – dacă m-oi învrednici, și sper că da – și restul cărților citite de mine în 2020, căci am depășit norma. 2020 uite, acuși se apropie de final, ce mai e, un pic de beteală și zurgălăi în decembrie și e gata!

Deci, Reading is Cool – The Challenge 2.0, desfășurată în perioada iulie – noiembrie 2020, și care iată, tocmai s-a încheiat ieri:

1. Să ucizi o pasăre cântătoare, de Harper Lee (propusă pe 1 iulie 2020)

Zilele trecute am văzut un episod dintr-un serial în care o doamnă avocat de culoare ajunge (și câștigă!) la Curtea Supremă a SUA apărând un deținut de culoare. Urmăresc de mult serialul, dar acum s-a nimerit acest episod – în care, la un moment dat, acest avocat este numit „Atticus” și mă gândeam că, de n-aș fi citit cartea, sau de-aș fi văzut serialul înainte de a o citi, n-aș fi înțeles referința din serial! Deci, cumva, lectura cărții a venit la momentul potrivit.

Mi-au plăcut multe pasaje din carte, dar m-am abținut să le marchez, căci e cartea fiică-mii de vacanță, nu se făcea. Totuși, ca să aleg acum, la final, un singur pasaj, ar fi acesta:

„…înainte de a trăi în bună pace cu ceilalți, trebuie să fiu împăcat cu mine însumi. Singurul lucru care nu poate fi statornicit prin legea majorității este conștiința omului”.

Mi-a plăcut:
1. pentru că vine ca răspuns la un comportament al copiilor de a-i lua apărarea, de a se revolta împotriva tuturor celor care nu erau de acord cu Atticus – în fond, în Alabama anului 1935, să iei partea unui negru, chiar și ca avocat din oficiu, era ceva nemaivăzut! Iar copiii par să nu priceapă cum stau lucrurile, prejudecățile se înrădăcinează tocmai pentru că lucrurile sunt luate ca atare și nu sunt explicate, justificate;
2. pentru că sintetizează morala lui Atticus din întreaga carte, indiferent la ce crede sau spune lumea, el se ghidează după bunul simț și conștiința lui și nu dorește să se simtă vinovat de ceva mai târziu;
3. pentru că este un exemplu al modului în care, deși este părinte singur (avant la lettre), Atticus încearcă – și eu cred că reușește – să insufle copiilor săi principii sănătoase.

2. Femeia la 1000 grade Celsius, de Hallgrimur Helgasson (propusă pe 15 iulie 2020)

Fragmentul cu limbile străine mi se pare cel mai fain de menționat din carte (deși am mai subliniat câteva):

„Germana mi se pare cea mai puțin pretențioasă limbă, iar vorbitorii ei o folosesc cum își folosește tâmplarul ciocanul: își construiesc cu ea o casă pentru gânduri, fără vreo considerație pentru estetic. În afară de rusă, italiana este cea mai frumoasă limbă din lume, care transformă pe oricine într-un împărat. Franceza este un sos gustos pe care francezii vor să-l savureze cât mai mult posibil, iată de ce vorbesc în cercuri, mestecând fiecare cuvânt, motiv pentru care deseori le curge sosul pe la colțul gurii. Daneza e o limbă cu care danezilor le e rușine. Vor să scape de ea cât mai repede, de-asta își scuipă cuvintele. Olandeza e o limbă guturală care a înghițit alte două. Suedeza se crede franceza Nordului, iar suedezii fac tot posibilul să-i dea gust plescăind din buze. Norvegiana e rezultatul încercărilor unui popor întreg de a nu vorbi daneză. Engleza nu mai e o limbă, ci un fenomen universal ca soarele și oxigenul. Cât despre spaniolă, e o pervertire aparte a limbii latine, care a apărut pe lume când poporul a încercat să se adapteze defectului de vorbire al unui rege (…) Puține dintre aceste popoare au ajuns însă să stăpânească arta tăcerii…” (ca islandezii – n.m.)

Motivele pentru care îmi place:
1. Pentru că sintetizează atât de plastic trăsături ale poporului vorbitor de limba respectivă.
2. Pentru că pune islandeza (și în alte pasaje din carte) deasupra tuturor limbilor, ca limba tăcerii, e foarte important să te înțelegi fără cuvinte, sau mai presus de cuvinte, în opinia autorului.
3. Pentru că îmi re-deschide apetitul filologic (întru care de altfel m-am format).Cartea mi s-a părut grea, prin formă – destul de greu de urmărit trecerile din anii 40, în anii 75, apoi în anii noștri. Iar subiectul războiului și atrocităților lui m-a întristat tare. Dar, știu, istoria trebuie cunoscută ca să nu fie repetată.Apreciez descoperirea acestui autor islandez! Nu știam de el și în veci n-aș fi luat cartea asta s-o citesc, de n-ar fi fost provocare.

3. Fetița Univers, de Oana Radu (propusă pe 1 august 2020)

Deși am avut privilegiul să mă aflu chiar la editura The Writing Journey când a venit de la tipar cartea „Fetița Univers” de Oana Radu, totuși nu mă pot lăuda că am citit-o de-atunci, ci recunosc sportiv că am citit-o abia acum, cu ocazia provocării #readingiscool. Cred că este cea mai sinceră și asumată carte de genul ei pe care am citit-o (adică, autobiografie, autor neprofesionist, debutant – așa cum a prezentat-o Liv), iar autoarea a avut un mare curaj, pentru care o felicit!

Am ales pasajul cu tatuajul „fetița univers” pentru că:
1. mi se pare că, așa cum spune și autoarea, tatuatorul a înțeles în 45 de minute ce nu au înțeles alții, prieteni sau familie, care o cunoșteau de-o viață, adică esențialul vieții ei;
2. însăși ideea tatuajului este un fel de „durere din durere”, e vindecarea, asumarea trăirii vieții în felul în care a făcut-o până atunci;
3. ne îndeamnă cumva, indirect – nu să ne facem tatuaje, dar să ne înțelegem și să ne acceptăm pe noi înșine, fiecare pe sine. E genul de carte la care nici măcar nu poți spune: „nu mi-a plăcut că atunci a procedat așa”, pentru că nu e ficțiune, n-ai cum s-o schimbi, viața bate filmul încă o dată :))

4. Bătrânul și Marea, de Ernst Hemingway (propusă pe 15 august 2020)

Ups, e aproape data pentru cartea următoare și eu nu am scris încă despre Hemingway! :)) So (unul din citatele care mi-au plăcut):

„- M-au înfrînt, Manolin, spuse el. Zău că m-au înfrînt.
– El nu te-a înfrînt. Nu peștele.
– Nu. E-adevărat. Asta s-a întîmplat după aceea.”
Pentru că după o luptă de câteva zile, nu natura l-a înfrânt, ci propria… „natură”, firea și felul său de-a fi, i-a slăbit încrederea în sine, a lăsat garda jos.Pentru omenia și prietenia pe care i le arată băiatul, ce vrea să pescuiască mai departe alături de el, deoarece, spune el, mai are încă multe de învățat de la bătrân.Pentru că toată cartea este un poem dedicat naturii și luptei omului pentru a o supune.
Nu știu, mi-a plăcut (în sensul că sunt chiar un exemplu de studiat!!) limpezimea descrierilor, mi-a plăcut cum se adunau pagini după pagini despre… mare, pești, apus de soare, deci aproape fără acțiune. Toate descrierile astea sunt frumoase, fermecătoare chiar, nu sunt doar vorbe, ba chiar sunt „împănate” cu filosofie de viață. 
Și nu prea mi-a plăcut cartea… oarecum din aceleași motive: prea static totul și prea… condensat-filsofic :)) 
Cuget încă, vedem cum mi se înclină balanța! 

5. Juniper, de Kelley și Thomas French (propusă pe 1 septembrie 2020)

Mi-a fost așa de teamă de cartea asta! Citisem că e vorba de o fetiță născută prea devreme și îmi imaginasem toate problemele din lume în creșterea ei. Când colo, am dat de pagini și pagini despre ea… înainte de ieșirea din spital! Nici măcar nu făcuse vârsta la care ar fi trebuit să se nască, și deja cursese mai bine de jumătate din carte. Oi fi eu mai insensibilă, dar nu am plâns deloc citind cartea. „Noroc” cu alergiile de toamnă, ca să umezesc câteva batiste.

Poate nu am plâns și pentru că am privit-o ca pe un demers jurnalistic, și am tratat-o „profesional” :)) Acuma, cartea nu e rea, ba chiar dimpotrivă. E bine scrisă, de câteva ori m-am dus cu gândul la reportaje de ziar. Am apreciat firește stilul jurnalistic, organizat, documentat, de a pune totul frumos, cronologic și pe înțeles și în ordine. Mi-a plăcut că vorbesc amândoi părinții, și probabil că din punct de vedere medical e o adevărată comoară cartea asta, ca obiect de studiu în neonatologie. Și mă întristează tare gândul „ce-ar fi fost dacă s-ar fi întâmplat la noi asta?!”, pentru că răspunsul e evident: copilul ăla nu ar fi avut nicio șansă! Revenind la citatul „Urma să plecăm acasă fără să mai știm cine suntem”:

1. și aici, și în alte locuri, Kelley mai ales spune că au ajuns să îi definească lupta asta de a avea acest copil, această fetiță. Și-au pus pe hold toate celelalte coordonate ale personalității, subjugați de a fi părinți.
2. fără acest copil, dac-ar fi fost să se întoarcă acasă fără Juniper, ar fi trebuit să re-învețe să trăiască și, așa cum o spune tot Kelley în alt loc, probabil că ei doi s-ar fi despărțit.
3. de multe ori se întâmplă așa, am observat-o în jurul meu: părinții ajung să se identifice cu copiii, cu lupta de a-i avea și apoi cu viața acestora.Am privit-o și ca pe un demers terapeutic pentru cei doi părinți – când totul s-a terminat cu bine. Una peste alta, mă bucur că am citit cartea asta, am învățat multe – nu medicină, toți termenii ăia i-am uitat în clipa în care am dat pagina; ci mai mult despre un stil de viață, despre un stil de scriere, despre iubirea față de copil, dar și iubirea de viață a copilului.

Căci dacă e ceva ce m-a impresionat la toată lupta asta, e dorința copilului de a trăi, în ciuda tuturor lucrurilor care i s-au întâmplat. E ceva mai presus de orice studiu de medicină, de logică, de orice vreți

6. Blândețea nopții, de F. Scott Fitzgerald (propusă pe 15 septembrie 2020)

După lupte seculare care au durat… eh, ceva mai mult decât ar fi trebuit – am povestit eu, multe versiuni ale cărții, 1974, 2016, în română, 2 traduceri diferite, în engleză… etc, am început cartea de vreo 4 ori, cu fiecare nouă versiune pe care o găseam! 

Dar în cele din urmă am terminat-o pe cea cumpărată – versiunea Polirom, 2016, traducere e Mihaela Ghiță, cu coperta îndoită, era ultimul exemplar din librărie, dar nu am avut răbdare să mai caut încă într-o librărie, cred că mi-a fost frică să nu mai dau de încă o variantă.

Și citind apoi și despre viața scriitorului, am înțeles cât de mult este din el însuși și din povestea lui de viață în această carte, cât de multe personaje sunt inspirate din viața lui reală! 

Citatul acesta: „… însă i se părea mai distractiv să coboare, în imaginație, în satele de dedesubt și să dea mâna cu oamenii de prin partea locului. Stătea în stranele bisericilor… ” (până la finalul capitolului) mi-a plăcut (printre altele) pentru:

1. abilitatea construcțiilor stilistice – Fitzgerald este în multe locuri din carte un maestru în descrieri, unele extrem de minuțioase, poate chiar excesiv de detaliate
2. imaginația personajului – Dick ar fi preferat să se „plimbe” pe pământ, să iasă din pielea în care se afla, din situația (duplicitară) în care nu-i convenea că se găsește
3. este momentul „fugii” de acasă, de lângă Nicole, sub pretextul acelui congres de psihiatrie, care marchează ruptura dintre ei, iar această ruptură se adâncește apoi, și el parcă presimte asta și ar prefera o soartă „banală”, pe pământ, printre muritori și în bisericile lor.

Deși a fost așa greu de citit (din cauzele menționate), mulțumesc, Liv, pentru cartea asta, ca și pentru altele! Abia acum simt că încep să-i pricep pe „clasici”. Doar încep… 

7. Pe pământ suntem strălucitori o clipă, de Ocean Vuong (propusă pe 1 octombrie 2020)

Am întârziat cu postarea citatului meu preferat din „Pe pământ suntem strălucitori o clipă” de Ocean Vuong, pentru că mi-e greu să aleg doar unul dintre fragmentele notate. Fie, le las deoparte, deocamdată, pe cele în care vorbește așa de frumos despre obsesia mea dintotdeauna: cuvintele, și felul în care acestea ne ajută sau ne sabotează; sau locurile în care vorbește despre condiția scriitorului, despre puterea poveștilor…

Și aleg fragmentul despre istorie. În opinia lui Vuong, „istoria urmează o spirală, nu o linie, cum am ajuns să ne așteptăm noi. Călătorim prin timp urmând o traiectorie circulară, îndepărtându-ne tot mai mult de un epicentru doar pentru a reveni, cu un cerc mai încolo”.

1. dacă Vuong crede că istoria urmează o spirală, și Allende, în cartea pe care o citesc acum („O lungă petală de mare”) spune scurt și la obiect: „dacă trăiești destul, cercurile se închid”. Și nu doar ea spune asta, dar mi-a plăcut coincidența, să dau de lucrurile astea unul după altul. Mă rog, tot o coincidență a fost că am citit „Pe pământ…” imediat după o alta cu un pic din tematica acesteia, și anume partea referitoare la homosexualitatea tânărului – „Strigă-mă pe numele tău”, pe care o recomand pentru sensibilitatea aproape lirică în care este prezentată această realitate. Sau, vorba lui Exarhu: „coincidență? nu prea cred!” :)))
2. Am mai întâlnit ideea asta și într-un proiect educațional, care prevedea învățarea istoriei pe problematici, nu cronologic, nu liniar – și mi-a plăcut ideea. Te poți „plimba” prin toată istoria de peste două mii de ani ca să vorbești despre războaie, de exemplu, și ai să vezi cum acestea apar relativ din aceleași motive; sau poți să iei costumele în istorie, și tot în cerc ajungi să te învârți.
3. Istoria se repetă, așa se spune, iar eu cred cu tărie că necunoașterea istoriei, a trecutului, este cauza repetării greșelilor în prezent. Aș milita pentru istorie ca materie super-obligatorie în școală, dar mai ales în liceu și mai ales, pentru cei care ne conduc!! Să dea examen din istorie, când candidează la o funcție publică!

8. Recviem vesel pentru tata, de Radu Paraschivescu (propusă pe 15 octombrie 2020)

O gură de aer proaspăt cartea asta! Am citit-o în mai puțin de o zi de zăcut la pat cu falca umflată de la o măsea! O zi de duminică, normal, nu duminica trebuie să se umfle măselele? 🙂
1. Motiv pentru care am și ales fragmentul din carte pe cel cu proteza dentară a unchiului. Prea apetisantă ideea unei proteze dentare, care să te scape de chinul durerilor de măsele.
2. Mi s-a părut amuzant felul în care puștiul care era „Răducanu”, cum îl alinta tatăl, înțelege prezența protezei dentare ca pe apanajul vreunui tip de superman, iar abilitatea unchiului de a-și scoate toți dinții din gură deodată, o super-putere de invidiat.
3. Dar fragmentul acesta e doar încă un pretext pentru autor de a povesti, mai departe, despre grija pe care i-o purta tatăl său, care îl ducea la medic și le certa pe asistente pentru că îl mint pe copil că „nu-i face nimic nenea doctorul”, sau care se certa cu învățătoarea lui pe chestiuni de limbă română. Un tată minunat, care i-a insuflat dragostea pentru limba română și limbile străine, care l-a învățat cultură generală – și chiar și fotbal. Așa l-a perceput Radu Paraschivescu și așa ne-a făcut și pe noi să-l vedem, în această carte elogiu!

9. Cititorul, de Bernard Schlink (propusă pe 1 noiembrie 2020)

„Limba străină pe care nu o posezi și cu care te lupți îți dă o ciudată senzație de distanță și de apropiere în același timp. Studiezi cartea deosebit de temeinic, dar nu te apropii de ea. Rămâne în aceeași măsură străină, pe cât de străină îți e limba”.
Am ales acest fragment dintre cele pe care le-am (re)marcat citind cartea:
1. din motive personale – căci, nu-i așa? – fiecare trece ceea ce citește prin filtre personale, iar traducerea și lucrul cu o limbă învățată, iar nu maternă, mereu te supune (și mă supune, prin ceea ce lucrez eu, ca traducător) la cazne literare de tot felul.
2. pentru că e o reformulare a mai celebrei „Traduttore traditore”, al naibii să fie el, trădătorul de traducător! :)) Adică atunci când traduci o carte, invariabil și involuntar ajungi să „înșeli” limba de origine, dar și pe cea a cititorului.
3. pentru că și mie această carte mi-a rămas întrucâtva străină, așa cum scrie aici autorul – prin aceea că, de exemplu, titlul nu m s-a părut inspirat ales, cartea nu e despre noi, cititorii ei, ci despre un alt fel de cititor, lectorul, cel care citește cuiva. Dar am înțeles pe urmă că în germană chiar e folosit un alt cuvânt decât ceea ce s-ar fi tradus cu „Cititor” în română. (Cum eu nu-s cunoscătoare de germană, doar am simțit asta, dar am aflat „adevărul” la final, din postările altor cititori).

Cel mai mult la cartea asta mi-a plăcut … că a venit la Easybox în timpul record de vreo 4 ore de când o comandasem! Practic, și doar ca să mă îmbrac, să iau mașina, să mă duc la cea mai apropiată librărie și s-o caut printre rafturi mi-ar fi luat mai mult! :)))
Glumesc, nu a fost doar asta. Mi-au plăcut și trimiterile la literatura greacă antică – poate pentru că am „Odiseea” (în versiune bilingvă, greacă veche și română, găsită recent într-o librărie absolut întâmplător, ascunsă printre rafturile de jos) pe noptieră, așteptând doar momentul s-o reiau cu ochi adulți, că în tinerețe nu prea am știut s-o apreciez. Aceeași „Odisee” care a fost prima carte cu care a început să înregistreze casetele pentru Hanna din închisoare.

Digresiunile despre analfabetism din carte m-au purtat, la rândul lor, către zilele când, internată în spital acum câțiva ani, țintuită la pat de perfuzor și injectomat, mă învecinam cu porumbeii de pe Ștefan cel Mare, în fereastra dintr-o parte, și o femeie analfabetă în patul de lângă mine, în cealaltă parte. La mine nu a fost o analiză rece, care să înțeleagă suferința celui care nu știe să citească – așa cum a făcut autorul acestei cărți. La mine (după ce a trecut criza care mă dusese în spital, firește), partea cea mai tristă a internării a fost să constat că femeia aia de lângă mine nu știa nimic, nu citise nimic toată viața ei și nici nu-și găsea vreo vină în asta, deși mărturisea că eforturi se făcuseră cu ea, nici nu era prea bătrână, ar fi putut învăța chiar și acum, dacă vroia. Și mi s-a părut așa tristă și goală viața aia a ei, sorry for judging. Așa că, eu, una mulțumesc pentru că există cărți!

10. O să vă cam usture, de Adam Kay (propusă pe 15 noiembrie 2020)

„Mi-a plăcut că, la obstetrică, terminai cu de două ori mai mulți pacienți decât aveai la început, ceea ce e un scor mediu neobișnuit de bun prin comparație cu alte specialități”.

1. fragmentul e amuzant, dacă te gândești că într-adevăr, mergi să naști tu, o femeie, și plecați din sală – fie ea de nașteri naturale sau de operație cezariană – doi, tu și bebe. Asta dacă nu iei în calcul și sarcinile gemelare sau chiar mai… „multiple”.
2. la finalul cărții, pot să spun că i-a cam ieșit un pic pe nas numărătoarea asta cu multipli ai „pacienților”, pentru că a ajuns să opereze / asiste la naștere pe bandă rulantă (nici nu mi-am dat seama că sistemul de sănătate britanic era, sau poate este încă, atât de încărcat cu număr de pacienți per cap de medic!), încât era tot timpul obosit, iar viața personală ajunsese în ruină.
3. din păcate, decizia care l-a făcut să lase meseria de medic a fost tocmai pierderea unuia (sau poate a amândurora, nu ni se mai spune) dintre pacienții unei operații care începuse bine – ceea ce i-a stricat, în mod cel puțin ironic, socoteala de la început, când a ales specializarea aceasta.

Iar la nivel personal, eu nu pot decât să mulțumesc că am fost atât de norocoși încât, deși am fost nevoită să nasc prin cezariană, și nu natural, totuși nu au fost probleme din cele povestite la capitolul „grave” în cartea aceasta.

Am început cartea sceptică – nu prea agreez umorul ăsta gen miștocăreală de pacienți, hai să povestim ce nașpa e prin spital, cum pacientele astea au pretenții, iar ele sunt doar un șir de femei care se succedă în economia unei zile a medicului de gardă – când de fapt, pentru fiecare din ele, miracolul nașterii este unic! Mi se părea atât de lipsit de etică profesională, în primul rând, să povestești cazurile cu umorul ăsta atât de sarcastic. Chiar și cazurile grele și grave! Dar treptat îți dai seama că această carte auto-biografică nu este doar genul de „mișto” ieftin, ca de scenariu de sitcom. Ci e și un manifest politic îndreptat împotriva sistemului de sănătate îngenuncheat! Și un strigăt de ajutor, și o susținere, și o laudă la adresa medicilor care rezistă în acest sistem.

Și chiar dacă am remarcat cu tristețe câteva erori de traducere (gen, radiografie 3D – când știm că se fac ecografii 3D la gravide, nicidecum radiografii, mai ales că ne spusese înainte că altei paciente îi făceau un RMN ca să nu o iradieze cu raze X; sau „medicamentul pentru dimineața de după”, care la fel, știm că se cheamă „pilula de a doua zi”), totuși e o traducere bună, în română glumele rămân la fel de savuroase și stilul „curge”.

Și cu aceasta… gata provocarea 2.0! Am citit toate cele 10 cărți în 5 luni (ba chiar și altele pe lângă)!

Mulțumesc, Liv Tane, pentru ocazia de a da citi aceste cărți! Unele din ele au fost într-devăr provocatoare, din motive diferite. Și aștept cu nerăbdare 1. clubul de carte de final de provocare 2.0; 2. anunțarea câștigătorilor; și 3. provocările următoare!