Nene Aurică…

– Nene Aurică, du-te, nene şi ia-o acasă! Doarme pe pragul casei, toată noaptea! Şi în casă se aude copilu plângând!, îi spune Gheorghiţă.

– Lasă, mă, că ştiu eu ce-am de făcut! Nu mă-nveţi tu pe mine!

Gheorghiţă fusese în vorbă cu Maria, nenea Aurică ştia. Dar când venise vremea să o ia de nevastă, se cam codise. Şi acum venea el să-i zică să o ia acasă pe Maria de la bărbatul ei? De ce? Ca să-i ştie apoi tot satul că nu a fost în stare să dea o fată bună şi acuma venea acasă! Şi mai avea şi copilul… Cu aia mică ce să facă? I-o dăduse lui Ion fără copil, acum ar fi trebuit s-o ia acasă cu copil?

Nu, hotărât lucru, nu putea s-o ia înapoi! Trebuia să stea şi să-şi ducă soarta. Că doar nu era prima femeie pe care o bate bărbatu. O s-o mai şi bată, că asta păţeau toate femeile. 

A doua zi, Maria a venit şi ea pe la mamă-sa, cu copilul în braţe şi plină de vânătăi.

– Mamă, nu mai pot să stau cu omu ăsta! Mă bate întruna!

– N-am ce-ţi face, mamă! Ce, vrei să ne râdă tot satul că ai plecat la om şi acum nu-ţi mai place?

– Da’ nu e vorbă că nu-mi place. Da’ nu mai pot, tot în bătaie mă ţine. Înainte îi mai părea rău, îmi promitea că nu mai dă. Acuma, de când s-a născut şi asta mică, întruna zice că nu-s bună, că de ce i-am făcut fată şi nu băiat… Că după ce că n-am avut prea multă zestre, nici să fac băiat n-am fost bună.

– Mario, stai aci vreo oră-două, linişteşte-te. Şi pe urmă să iei copilu şi să mergi la omu tău. Că aşa e el, da’ nu e om rău, trebuie să faci casă cu el! Rabdă!

Şi a plecat înapoi Maria, în satul vecin. N-avea nici 18 ani când a venit Ion şi a cerut-o de la părinţii ei. 

Aia mare, Leana, se măritase de vreo doi ani. Nu se înţelesese cu primul bărbat, ăla de pe deal, şi venise acasă la ai ei. Dar nu a avut copii cu ăla, nici nu au apucat să facă nuntă cum se face, cu lăutari şi cu dar. Aşa că a fost mai uşor. A venit acasă şi gata. A ştiut-o tot satul, chiar şi Marin a ştiut-o. Dar pe el nu l-a deranjat aşa de tare să o ia aşa. A luat-o, a dus-o la el acasă, în satul vecin, şi s-au înţeles ei acolo, în linişte. Au avut patru copii, Leana şi Marin, trei băieţi şi la urmă şi o fată. Îi luau la câmp cu ei, îi alăpta Leana acolo, la câmp, la umbra nucilor de la marginea locului unde aveau de săpat. Când erau mici de tot, ca să nu fugă să se piardă, ca să nu aibă grija lor, oamenii le săpau copiilor mici gropiţe la capul locului, unde îi lăsau la umbra copacilor, până ajungeau cu rândul de sapă iar la ei. Se întâmpla câteodată să-i găsească morţi acolo, muşcaţi de vreun şarpe, sau de vreun câine. 

Leana a avut noroc, ai ei nu au păţit nimic. Şi au ajuns oameni mari, unul la Giurgiu, altul la Bucureşti, altul la Târgovişte. Fata a măritat-o ultima, că ei i-a plăcut cartea şi pe fetele cu carte le măriţi cel mai greu în sat. Până la urmă a luat şi ea un fiu de preot la Târgovişte. Acum Leana şi Marin, de la patru copii, au patru nepoţi, două fete şi doi băieţi. Că n-a făcut niciunul mai mult de un singur copil. Le mai zicea ea câteodată: mă, noi am crescut patru copii, şi pe timpurile alea, când era aşa de greu. Şi voi doar câte unul? Dar niciodată nu le-au făcut ăia bătrâni program! S-au însurat şi măritat cu cine şi când au vrut, au născut câţi copii au vrut. Ăia bătrâni, cu bun simţ, cum au apucat ei pe vremuri, le vorbesc nurorilor şi ginerelui cu dumneavoastră.

Dar Maria nu a avut noroc. A avut şi ea tot patru copii cu bărbatul ăsta care o bătea, dar ea, trei fete şi un băiat. Doar băiatul e însurat, fetele sunt bântuite şi acum, deşi mature, chiar cea mare aproape de vârsta pensiei, de metehnele tatălui. De cum au putut să plece de-acasă, după ce au terminat şcoala de 8 clase din sat, duşi au fost! Una la Braşov, una la Târgovişte, una tocmai în străinătate, a lucrat o vreme în Spania, apoi prin Olanda. Cu toată mila pe care au simţit-o şi o simt încă faţă de mama lor, ştiind că acasă înseamnă la tatăl ăla care-i teroriza pe toţi, nu au călcat pe-acolo ani şi ani de zile! Doar băiatul, după ce a făcut Academia Navală, că aşa vroia taică-su, s-a întors să-i arate diploma şi să-l anunţe că el e acum student şi la a doua facultate, studiază şi ce vrea el, nu doar ce a vrut taică-su. 

Maria şi Ion au îmbătrânit. Acum n-o mai ţine nimeni cu forţa acasă. Ion nu se mai ridică din pat, are scutece de bătrâni, pe care Maria trebuie să i le schimbe de câteva ori pe zi. Abia mai auzi ce spune, nici vorbă să mai urle la ea, de-i ştia tot satul. Dar acum, unde să se mai ducă Maria? Acum stă şi-i schimbă scutecele. Şi rabdă, cum a învăţat-o mama ei, demult.