Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă și-n comunism… Jurnal ”din anii ăia”, episodul 3

-Haideți cu mine înapoi! Nu se poate așa ceva!

Mama se enervase rău de tot. Scosese mâinile din mașina de spălat semi-automată Albalux 9. Îmi amintesc spuma aia alb-gălbui din care scotea rufele doar spălate și le arunca în cada mare, să le clătească, și parc-o văd pe mama ștergându-se pe un prosop iritată și bodogănind întruna. 

-Haideți! Ce înseamnă asta?!

Ne-am încălțat din nou și am luat iar drumul spre școală.

Peste drum de școală se aflau, ușă-n ușă, un magazin alimentar și o cofetărie. Alimentara era mai mereu goală, nu se găsea aproape nimic, iar rafturile abia dacă țineau câte o cutie de creveți. Dar cartierul în care se afla (și se află și acum) acea școală nu e foarte mare, e un cartier vechi de case, cu destul de puțini locuitori. Astfel că atunci când ”băgau” ceva la alimentara, puteai să prinzi, nu se termina chiar așa repede ca-n alte locuri. Așa că mama ne dădea bani la noi ca să luăm pentru acasă, dacă se întâmpla să găsim, carne, unt, sau altceva, sau chiar pentru la țară, mălai, de exemplu – spre deosebire de alți copii, care nu aveau ei personal grija cumpărăturilor și nu aveau bani decât pentru propriile cheltuieli… de la cofetărie. Dar am pățit altădată să fugim acasă ca să o chemăm pe mama și între timp, să se termine ce se vindea, așa că acum eram pregătite cu bani în ghiozdan.

În acea zi, ieșind de la școală, am văzut coada și ne-am așezat automat. Așa făceai: te așezai la coadă că oricum îți trebuiau de toate. Și abia apoi aflai ”ce se dă”. Atunci băgaseră salam de Sibiu. Marfă rară, mama ne făcea ea ”salam de Sibiu” din salam de vară, care se găsea mai des, perpelit prin făină, și apoi agățat la geam, în cămară, ca să se usuce. Or, acum aveam ocazia să mâncăm chiar salam de Sibiu, din cel adevărat.

Am stat la coadă eu și sora mea, nu mai știu cât, dar oricum, a fost coadă destul de mare. Și ne-a venit rândul. Și vânzătoarea s-a mirat să ne vadă acolo, în fața tejghelei. După părerea ei, eram copii și, deci, nu trebuia să ne vândă nimic. Așa că am ajuns acasă și cu întârziere, și cu mâna goală!

Mama ne trăgea după ea, pe fiecare de câte o mână. Aproape că ne smucea și zău dacă nu am făcut distanța de acasă la școală în jumătate din timpul cât ne lua să ajungem de obicei, chiar și când ne grăbeam să nu întârziem la ore! 

Am ajuns cu mama înapoi la alimentară. Așa cum era de așteptat, salamul se terminase și coada se risipise. I-am indicat mamei vânzătoarea care refuzase să ne vândă salamul, pe motiv că suntem copii. 

-Luați dumneavoastră copiii ăștia, doamnă!

-Mamaaaaa, dar nu vrem să mergem cu doamna, am început noi să ne smiorcăim, obosite de drumul făcut de două ori, de statul la coadă, de alergătură, și chiar speriate de eventualitatea de a fi lăsate în alimentară.

-Păi au venit copiii, au stat la coadă, aveau bani, nu furau, nu cerșeau, și nu ați vrut să le vindeți salam pentru că sunt copii. Nu, chiar luați-le să le creșteți dumneavoastră până la majorat, în cazul ăsta. Eu nu pot să mă împart în 100 de locuri. Dar ele mă ajută, se ajută, de fapt, că tot ele mănâncă salam. Dar dacă nu le puteți vinde salam, că sunt copii, luați-i dvs. și creșteți-i ți mi-i dați înapoi la majorat!

Că hâr, că mâr… Până la urmă noi am dat-o-n plâns de-a binelea, iar vânzătoarea și-a cerut scuze pentru gestul ei. Ba mai mult, s-a dus în spate, unde firește că îți oprise și ea un salam pentru ea, și ni l-a adus nouă. 

Cred că i-a fost învățătură de minte vânzătoarei să se mai pună cu mama, o mamă văduvă în comunism!

Alimentare goale în comunism. Credit foto: adevărul.ro

Iar dacă te-ai născut înainte de 1989 și chiar ai apucat să simți un pic pe pielea ta (nu din povești), măcar câțiva ani, ce însemna traiul în comunism, știi cu siguranță că prima problemă pe care o aveau oamenii atunci era cu mâncarea. Fiecare se descurca cum putea: ori cu câte-o pilă la Casa de comenzi, ori cu niște rude la țară care furnizau ouă, carne de pasăre, sau ce le mai prisosea prin gospodărie. Și noi aveam bunicii la țară și trebuie să recunosc că nu am cumpărat brânză, lapte și fructe de grădină ani de zile. Dar în rest, stăteam la cozi pentru orice aliment!

Îmi amintesc destul de clar alimentara de care ”aparțineam”, unde aveam cartela la ulei și zahăr. Rafturile goale, hăul ca de peșteră care se căsca odată ce treceai pragul magazinului. Eu și sora mea, copii fiind, ne alergam printre rafturile goale și ne plăcea să ne strigăm una pe alta de la distanță, căci se auzea ecou ca-n pădure la bunici, vara. Dar la alimentele minune, zahăr și ulei, o singură dată pe lună aveam acces.

Alimentara, în comunism

Pâinea în București nu era pe cartelă – sau nu a mai apucat să fie. Dar la țară, în satul bunicilor, ”băgau” pâine doar o dată pe săptămână, joia, și ”se dădea” doar o pâine de persoană, adică una pentru tataia și una pentru mamaia, căci ei erau pe liste. Dar vara, când stăteam și noi în vacanțe la bunici, mergeam împreună cu tataia să cumpărăm pâinea joia. Era așa mare și rotundă, neagră sau integrală, nu mai știu, și caldă, că nu mai ajungeam cu două pâini acasă, ci doar cu una, iar pe cealaltă o mâncam așa, goală, pe drum. Și restul săptămânii… cocea mamaia pâine în curte, sau mâncam mămăligă – din mălaiul cărat tot de la București, cumpărat tot la cozi, căci pământ să cultive porumb nu mai aveau, li-l confiscase statul la colectivizare.


Tags:


Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *