De 8 martie, o carte cu femei… mai altfel: Jonathan Coe, „Ploaia înainte să cadă”

— Atunci mie îmi place ploaia, înainte să cadă.

Când a auzit-o, Rebecca a zâmbit, dar eu am spus (prea pedant, presupun):

— Dar, scumpa mea, dacă e înainte să cadă, atunci nu mai e ploaie.

Thea mi-a replicat:

— Atunci ce e?

Iar eu i-am explicat:

— E doar umezeală. Umezeală în nori. (…) Vezi tu, nu există ploaie înainte să cadă. Trebuie să cadă, altfel nu mai e ploaie.

(…)

— Bineînțeles că nu există, a zis ea. De-aia e preferata mea. Un lucru poate să te facă fericită chiar dacă nu există în realitate, nu-i așa?

M-am apucat să citesc Jonathan Coe influențată de traducerile din acesta realizate de Radu Paraschivescu. Așa că mare mi-a fost mirarea să văd că traducerea acestei cărți a lui Jonathan Coe, „Ploaia înainte să cadă”, nu poartă semnătura lui Radu Paraschivescu, ci a Luminiței Gavrilă. Dar am continuat s-o citesc, nu era să mă împiedic acum de o tehnicalitate, nu? În fond, Coe este minunat oricum!

Vorbim de o cărțulie, formatul mic de la Polirom abia dacă are vreo 240 de pagini. Și cu toate astea, am citit cam un sfert sau o treime din ea în mai bine de o lună, lălăită, furișată printre cărțile pe care le citesc pentru muncă, citit câte două-trei pagini, pe balconul de la pensiune, sau sus, pe pârtie, sub soarele de iarnă austriac, așteptându-i pe schiori cu un vin fiert în față. Lectura mergea greu! Deși plăcut, deși textul curgea, totuși îmi lăsa impresia că e (din nou) acel Coe manierist, formalist, care, ce să vezi, s-a gândit să compună o carte, pe ideea că un personaj descrie la microfon, înregistrându-se, douăzeci de fotografii.

Douăzeci de ilustrate, cu tot ce înseamnă amintirea momentelor când au fost făcute, pentru personajul ce le avea în fața ochilor, cu povestea din spatele acelui clișeu fotografic, da, e-adevărat, cu sentimente, dialoguri, dar în fond, doar douăzeci de poze, un album foto descris în cuvinte! Ce putea fi mai plicticos de-atât? (ba chiar, după imaginea cu numărul nouă, urmează numărul unsprezece, și apoi din nou unsprezece, dintr-o neatenție a autorului, traducătorului, editurii engleze, a celei românești, a tuturor, sau poate intenționat, nu știu!)

Așadar, ca tips & tricks de scriere creativă, luați albumul foto și scoateți la întâmplare niște poze din el, descrieți-le, povestiți amintiri, alcătuiți câte un capitol pentru fiecare, și gata cartea!

Ei bine, nu e chiar așa! Pentru că la un moment dat, lucrurile au început să se lege, s-au închegat ca brânza după ce dai cheag laptelui, ca ciulamaua, după ce te-ai chinuit să faci făina să crească un piculeț, tocmai când credeai că gata, s-a tăiat și ar fi de aruncat. Restul cărții l-am citit în doar câteva ore, într-o după-amiază de duminică. Întâmplările au prins formă, s-a turnat, efectiv, în creuzete de mărimi diferite… și, de fapt, pe un anumit palier perceptibil, containerele aveau mărimi identice, cum aproape identice, aveam să descoperim, au ajuns să fie comportamentele unora față de alții, din generație în generație. Pe principiul din psihologie al bagajului primit de la strămoși, cărat și transmis mai departe (paranteză – asta e o temă predilectă, care parcă mă urmărește, mă obsedează!). Dar cu personaje și cu fapte istorice – fictive, poate, dar palpabile! Iar inuendo-ul inițial era menit să construiască relația dintre personaje, să ne dea seamă de motivele implicării personajului principal în toată această țesătură foto-cromatică.

Așadar, în esență, cartea este oarecum saga unei familii urmărită pe trei generații, pe latură feminină – că tot e azi 8 martie! Trei femei lipsite de iubire, înțelegere și apreciere din partea mamei, transmițând la rândul lor, din generație în generație, „bagajul” de ranchiună, de ne-iubire și absență emoțională. Abia a treia generație, a treia femeie schimbă macazul – părăsind familia, după ce suferă și ea (nu spun cum, nu dau chiar tot, poate vreți totuși s-o citiți). E singura cale de salvare, prin părăsire fizică și mentală! Deși, de fapt, este scoasă din familie, era prea mică ea însăși ca să facă alegerea.

Citită în cheie psihologică, parentală, cartea este un tipar de viață reală, pe care din păcate, îl vedem încă în jurul nostru. Dar Jonathan Coe alege să nu fie moralizator – nu ne servește lecții de viață. Cel puțin, asta înțeleg eu din finalul plin de „coincidențe”. Nu e un exemplu de „binele învinge”, ci mai degrabă un final deschis interpretărilor – și suntem lăsați să tragem ce concluzie vrem: o fi soarta? o fi fost un hybris răzbunat? Dacă n-ar fi fost scoasă din familie, din această tradiție de hamali de bagaje psihologice de neafecțiune de transmis mai departe, ce s-ar fi ales?

 „Hurt people hurt people” (Oamenii răniți, rănesc la rândul lor), spune o vorbă. Și nu pot să nu mă întreb, cât de mult mai bine am fi cu toții dacă am putea să oprim cercul vicios, dacă am lăsa povara bagajului transgenerațional din spate!