Mamaia de lângă noi

Îi spuneam „mamaia”, deși nu era practic bunica noastră. Și când nu era de față, mai scăpam și câte un „baba”. Ca să n-o încurcăm cu mamaile „adevărate”, bunicile noastre, precizam: mamaia de lângă noi. Pe numele ei de botez, Panaghia, care în greacă este numele Sfintei Fecioare Maria.

Era vecina de palier, am găsit-o în bloc când ne-am mutat acolo, eu foarte mică, iar soră-mea practic a deschis ochii pe ea. Basarabeancă, aveam să aflu mai târziu, când am început să am o idee de locuri și lucruri. Ne făcea niște plăcinte cu brânză – Doamne! o minune erau! Nu ne-a lăsat rețeta, de câte ori i-o cerea mama zicea că lasă, vă fac eu oricând vreți! Le cocea în niște forme mai mici, astfel că fiecare avea plăcinta lui. Am mâncat o grămadă de astfel de plăcinte, am încercat apoi și eu, când am crescut, să le fac, dar n-am găsit niciodată, nici la ale mele, nici altundeva acel gust.

Când mai îmbătrânise – că nu degeaba îi spuneam mamaia și baba – mă chema când vroia să coasă ceva, să îi bag ață pe ac. Uram chestia asta! Zicea că eu am ochi mai buni, că ai ei, care mai purta și ochelari, au îmbătrânit. Dar eu abia reușeam să-mi coordonez mâna cu vederea și foarte rar chiar reușeam să bag ața în urechea acului. Îmi plăcea în schimb să mă uit la ea când cosea. Pentru croitorie aveam o altă vecină, deasupra ei. Mamaia cosea doar lucruri mici, o cârpeală, ceva.

Dacă răceam, tot ea ne punea ventuze. Nu am mai auzit de-atunci nicăieri, niciodată de ventuze. Lua borcănașele alea, le dădea cu spirt pe interior, dădea foc la capătul unui bețigaș care avea o vată la un capăt și el muiat în spirt, și ardea spirtul din borcănașe. Apoi cu o singură mișcare, aplica pe spatele celui bolnav ventuzele. Pe spatele nostru mic, de copil, abia încăpeau câteva. Iar carnea se ridica vânătă sub borcănașe. Rămâneau semne câteva zile bune după aceea! Dar trecea și răceala.

Venea uneori și se plângea pe la noi că nu mai are cutare sau cutare lucru. Mama, știind cât de greu găsise ea acel lucru la cozi mari, sau poate primise de undeva, spunea că nici noi nu avem. Și atunci ori eu, ori soră-mea, ființe săritoare, deh, scoteam rapid de prin frigider untul, să-i dăm și ei, dacă nu mai are, sau pachetul de Kent păstrat de mama pentru vreun medic.

Și avea mamaia asta un obicei de a vorbi, un tic verbal, i-am spune azi. Când povestea ceva, începea fraza cu „am luat”. „Am luat și am plecat”, „Am luat și am deschis televizorul”. Își arăta, cumva, hotărârea de a face acel lucru care urma – să plece, să deschidă televizorul. Nu cunosc limba rusă, poate că această construcție îi venea cumva din rusă. Cert e că a ajuns odată la performanța să ne spună cum s-a dus la un magazin să cumpere ceva, a făcut coada, dar pentru că nu i-a plăcut cum arăta sau cum mirosea lucrul acela, „Am luat și n-am mai luat!”