Salamul de Sibiu

De ani de zile, le pregătesc copiilor pachetul pentru școală. Dacă au fost dimineți în care aș fi plâns după sfertul ăsta de oră, să nu mă ridic din pat, ci să prelungesc visul dulce, somnul binecuvântat și binefăcător, aceste dimineți sunt de domeniul trecutului. În ultima vreme (înțelepciunea vârstei, poate, mă face să fiu un pic mai ancorată în prezent), sunt recunoscătoare pentru fiecare gest pe care mă mai lasă să-l fac pentru ele, pentru fiecare lucru cu care le mai pot fi de ajutor. Vine vremea să se desprindă de cuib și să-și ia zborul, mi-o demonstrează din plin adolescența lor – așa cum sunt toate adolescențele, cu rupturi, cu uși trântite și ochi dați peste cap 🙂

În fiecare dimineață din zilele de școală pregătesc un sandvici cu salam de Sibiu, pentru una dintre fiice, care adoră acest tip de salam uscat, și un altul cu șuncă de orice fel, dar nu salam uscat, pentru cealaltă.

Azi dimineață m-am trezit uitându-mă la sandviciul din fața mea, dar nu eram acolo decât fizic, ungeam felia cu unt… dar gândul mi-a zburat la un alt salam de Sibiu, de acum 3 decenii. Și mi-am amintit, ce nebunie era cu salamul de Sibiu pe vremea neagră a comunismului! Mare delicatesă! Se bătea lumea după el, nu alta. După ce că nu se găseau de nici unele, totul era pe cartelă, la coadă, la rânduri interminabile, cu sticle puse de cu seară și pe pile, cu acest salam ultra căutat, de lux, era oarecum altă treabă: era și mai scump, și chiar mai rar decât celelalte, n-aș putea spune că am înțeles vreodată de ce.

Pentru că nouă nici nu ne trebuia, ne făcea mama salam de Sibiu acasă la noi, în apartamentul de la etajul 1 din București. Lua un salam de vară, simplu, și acesta găsit cu greu (cred că am povestit altundeva despre avatarurile cumpărării chiar și acestui salam!), îl tăvălea prin făină, ca să capete aspectul celui de Sibiu, și-l atârna în cămară, la geam, până se usca. Apoi, gata, aveam și noi salam de Sibiu ca toată lumea 🙂

De multe ori, din lipsă de altceva, sau pentru că nu aveam răbdare să se usuce chiar cât ar fi trebuit, mama se vedea nevoită să taie din „salamul de Sibiu” destul de repede, astfel că gustul nu semăna deloc. Dar cum nu mâncasem oricum de prea multe ori – stau și mă întreb acum, oare mâncasem și din cel „adevărat”? -, nu sesizam diferența. Mama glumea, spunea că nu a apucat să ajungă până la Sibiu, că noi l-am început pe la Pitești, așa!

Odată am fost la ziua unei colege și mama ei ne-a adus pe masă, ca să servim toți copiii, un platou cu salam și brânză, altul cu diverse legume colorate, asortate, și un coș cu pâine tăiată felii. Îmi amintesc și acum mirarea, uimirea: cum, salamul nu e deja pe pâine cu unt? Nu e tartină? Nu mai știu dacă știam că i se spune tartină sau nu, dar îi știam alura, rostul, plăsmuirea: felia de pâine trebuia mai întâi încălzită pe plită, sau la flacăra aragazului, sau chiar așa, „rece”, dar unsă cu unt, sau poate margarină, dacă nu prindeai unt, și apoi felia de salam încorona acest festin, ca o regină declarată. Cum să iei felia de salam dintr-un platou cu altele, la fel ca ea, și… să faci ce? Să muști direct din ea? Ca și cum ai detrona regina, ai scoate-o din palat și ai arunca-o în stradă, unde ai tăvăli-o între fălci nepricepute.


Tags:


Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *