La pas prin cartier

Pornesc din fața blocului și o iau spre dreapta. Traversez intersecția de la Vatra Luminoasă. Rar vine câte o mașină. Mai ales duminica, se circulă o duminică mașinile cu număr cu soț, duminica următoare mașinile fără soț. Mama a înmatriculat mașina noastră Dacia, pentru care a așteptat patru sau cinci ani să ne vină rândul, cu număr cu soț, că așa au și nașii, și ca să putem pleca duminicile împreună. Nu și sâmbetele, că sâmbăta e SRL – adică, sâmbătă redusă de lucru. E program scurt, doar până la prânz, dar se merge totuși la școală și la serviciu și sâmbăta. Plecăm rar duminica împreună cu nașii undeva, dar rămânem cu mașina cu număr cu soț – până trecem pe numere cu litere, mulți ani mai târziu.

Intersecția e foarte puțin circulată, abia dacă trece câte o mașină particulară – cu ce să alimenteze mașina ca să meargă, că noi facem economie de benzină ca să putem să prindem un drum sau două pe lună la țară. Într-o noapte i-au furat benzina din rezervor unui vecin de la scara C. Mai mult camioane sau mașini „de stat” trec pe șoseaua lată. Ca atunci când mama a auzit – nu știu de unde, de unde se aud zvonurile, când se aud – de un camion care a retezat curba și a intrat pe trotuar peste o bunică ce-și plimba copiii, și mama a venit într-un suflet acasă de la serviciu, să vadă că suntem bine, căci zvonurile alea nu spun și de ce intersecție e vorba, din ce oraș, eventual.

Pe colț, cu intrare dispre Vatra Luminoasă, având chioșcul de bilete ITB și pe cel de înghețată Polar în față, și doar latura mică pe Mihai Bravu, este Tutungeria. Scrie mare, cu litere verzi deasupra intrării T-U-T-U-N-G-E-R-I-E. Când intri și dai roată cu privirea, în stânga e vitrina dinspre stradă, în care vânzătoarea schimbă din când în marfa expusă, când se decolorează prea tare etichetele de la soare. Cum intri, în față, la numai doi pași, e tejgheaua lungă, pe care stau așezate ziarele, iar în spatele vânzătorului sunt rafturile cu pachete de țigări – Carpați cu filtru și fără, Amiral, Dacia, Snagov. Nu se ține cont de vârsta cumpărătorului, pentru că de multe ori bunicii îi trimit pe nepoți să le cumpere țigări de la colț. Cred că înainte de 1990, am intrat aici mai mult când ne trimitea vecina, mamaia, să-i luăm țigări. Cu filtru, nu fuma niciodată fără filtru.

Apoi pe rafturi sunt multe feluri de chibrituri, diferă desenul de pe fața cutiuțelor, mici tablouașe pe care noi, copiii, le decupăm după ce se termină bețele din cutie, le punem unele peste altele și avem primele noastre comori, primele monede de schimb și obiecte de colecționat. Iar mai târziu, le strângem în pachete pe care le așezăm teanc în mijlocului unui cerc desenat cu creta pe caldarâm, și aruncăm pe jos spre grămadă un obiect fabricat dintr-o copertă de caiet, din plastic, împăturită, în care îndesăm și ceva greu, ca să dărâmăm grămada de cartonașe și să o trimitem târâș în afara cercului desenat. Mai târziu, înlocuim fețele de carton de la cutiile de chibrituri, cu surprize cu mașini și cântăreți de la guma Turbo. 

Chibriturile se vând la cutie, dar mai des la duzină. „La duzină”, pentru că ele sunt câte zece cutii de chibrituri în pachet și, ca să facă sumă rotundă (3 lei, parcă) și să nu trebuiască să îți mai dea rest, îți dă un pachet mare, plus două cutiuțe pe care le desface din alt pachet. Și mai sunt pe rafturi sticluțe de colonie, de mai multe feluri, șampon de urzică de culoare verde, și alte mărunțișuri de care ai nevoie acasă, și care toate lasă să se ridice în magazin o mireasmă unică, parc-o simți cum te învăluie, e aproape palpabilă, dacă închizi ochii și întinzi mâna, poți să prinzi între degete mirosul de colonie și șampon. 

Ziarele așezate pe tejghea nu stârnesc curiozitatea nimănui – tovarășu, tovarășu, și iar tovarășu. Ce-a mai făcut, ce-a mai zis, unde a mai fost în vizită de lucru, ce plan cincinal s-a mai realizat în 4 ani și jumătate. Ba uneori se mai spune și ce face nevasta lui tovarășu. Scînteia, Scînteia tineretului, România Liberă… toate au același discurs – și același preț, 50 de bani ziarul. Le cumpărăm doar în scop utilitar, fără măcar să ne uităm la dată: ștergem geamurile cu ele; sau curățăm cartofi pe ziar și apoi strângem mizeria și o aruncam la găleata de gunoi. Însăși găleata de gunoi, ca să nu prindă zoaie și să fie spălată prea des, primește pe fund un covoraș din ziar. Unii, în special bătrânii pensionari fără ocupație, cumpără ziarul pentru rubrica de sport. Iar familia mea îl cumpără asiduu în primele săptămâni din 1990! În ianuarie, iarna își dă arama pe față, o iarnă grea, cu zăpadă și frig de crapă pietrele. Dar în fața Tutungeriei se formează dimineață de dimineață, încă înainte să se lumineze, coadă la ziare. Stăm și noi la coadă, îmbrăcați cu tot ce avem mai gros în casă, cu mai multe perechi de ciorapi îndesate în cizmele proaste și care lasă zăpada să intre. Și tot nu rezistăm mai mult de câteva ore, dar ne schimbăm unul pe altul, și în cele din urmă, ajungem acasă triumfători, cu Ziarul. Cu Z mare, și-a câștigat majuscula în decembrie 1989. Cu toate că – ce oameni scriau ziarul ăla? Că nu avuseseră timp să schimbe toată redacția, și nici cu cine să-i schimbe, deci probabil că erau aceiași care înainte scriau de tovarășu și iar tovarășu.